21 noiembrie 2007

Voltaire – „Patriarhul de la Ferney”

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

În 1759, când scrie despre pesimism şi optimism, Voltaire împlinise 65 de ani şi cumpărase patru proprietăţi situate de ambele părţi ale graniţei dintre Franţa şi Elveţia, pentru ca – ‘târându-mă dintr-o vizuină într-alta să mă pot feri din calea regilor şi a armatelor’. Profund deziluzionat, se hotărâse să renunţe pentru totdeauna la cinstea de a prânzi cu regi, fie ei amatori de artă ca Frederic II, sau cu alţi potentaţi mai mult sau mai puţin calificaţi pentru a aprecia un poem, o tragedie sau un eseu, dar întotdeauna gata să semneze un ordin de arestare atunci când interesele sau capriciile lor intrau în joc. Voltaire se retrage la Ferney pentru a supravieţui; Voltaire e bătrân. ‘Vizuina’ este însă înconjurată de un parc şi castelanul de la Ferney îşi descoperă o nouă pasiune: grădinăritul. ‘Dacă nu voi fi izbut să fac altceva, – afirmă Voltaire – socot că faptul de a fi desţelenit un petec de pământ şi de a fi plantat şi îngrijit 20 de pomi este un lucru bun şi care va rămâne.’ Peste un an apare Candide. Vizuina se transformase într-o grădină, o grădină ce-şi extinde mereu aria, deoarece proprietarul începe să se ocupe de cultura intensivă a solului. Mâna de lucru ce putea fi obţinută făcând apel la locuitorii din Ferney devine insuficientă. În curând se răspândeşte vestea că proprietarul moşiei angajează muncitori catolici şi protestanţi şi că-i scuteşte de impozite, taxe, dijme şi corvezi. Spre Ferney se îndreaptă muncitori agricoli şi meşteşugari veniţi din multe sate din Franţa şi Elveţia.

Cătunul, care la venirea lui Voltaire număra mai puţin de o sută de locuitori, devine un orăşel cu ateliere, case noi şi o manufactură, un orăşel ce numără 1 200 de locuitori. La Ferney se lucrează intens şi bine. Produsele din ateliere şi manufactură sunt de bună calitate şi pot fi vândute la o treime din preţul curent. Încântat, Voltaire începe o adevărată campanie publicitară în termeni care evocă unele dintre ingenioasele reclame actuale. Astfel, pentru a ‘lansa’ ceasornicele făurite de meşteri veniţi din Geneva, Voltaire le recomandă prin următoarea ‘circulară’: ‘Comandaţi şi veţi fi serviţi. Veţi primi cele mai bune ceasornice şi versuri foarte proaste. La cerere!’ Scrisorile expediate de Voltaire sunt străbătute de îndreptăţita mândrie a omului perfect conştient că pe micul său petec de pământ repurtase o victorie exemplară, dovedind prin fapte că oamenii de naţionalităţi şi religii diferite pot trăi în bună înţelegere. În aceşti ani de febrilă activitate, Voltaire uită că este bătrân, sau mai bine zis că fusese bătrân în clipa când socotise că domeniul de la Ferney reprezenta o vizuină unde se putea retrage pentru a-şi scrie memoriile în zilele ploioase şi a-şi uda florile în zilele cu soare. Voltaire scrie poeme, satire şi piese de teatru pe care le joacă pe scena ridicată în castelul de la Ferney, mai totdeauna plin de vizitatori iluştri veniţi din toate colţurile lumii.”

„În 1762, aude că la Toulouse fusese [condamnat pentru a fi] tras pe roată un negustor protestant, acuzat de a-şi fi ucis unul dintre copii pentru că băiatul şi-ar fi manifestat dorinţa de a trece la catolicism. După ce se convinge că procesul fusese înscenat de nişte fanatici, Voltaire porneşte la atac împotriva veşnicului său duşman – intoleranţa – cu forţele unui tânăr combatant. Ferney devine sediul unui jurnalist care declanşează cea mai mare campanie de presă cunoscută până atunci. Procesul Calas devine Afacerea Calas. Eroarea judiciară comisă într-un orăşel din Franţa devine o problemă de conştiinţă pentru toţi oamenii de omenie din lumea întreagă. Ceea ce fusese intolerabil – şi fusese tolerat – devine, graţie lui Voltaire, intolerabil cu adevărat. Silite de indignarea stârnită în Franţa şi în străinătate – la cererea lui Voltaire intervin personaje ilustre ca împărăteasa Ecaterina şi regele Prusiei -, autorităţile franceze dispun rejudecarea procesului şi, în 1766, sentinţa dată la Toulouse este casată de Tribunalul din Paris. Vestea se împrăştie cu iuţeala fulgerului şi pe străzile capitalei are loc o mare manifestaţie populară. Spre Ferney aveau să se îndrepte, din 1766 şi până în 1778, zeci de oameni înspăimântaţi, ameninţaţi să fie închişi, torturaţi şi executaţi pentru credinţele lor. ‘Patriarhul de la Ferney’ scrie noi broşuri, pamflete şi eseuri, izbutind uneori să-i salveze pe cei acuzaţi, ca pe Sirven, alteori nereuşind decât să transforme – ca în cazul cavalerului de la Barre – într-un răsunător proces intentat instanţelor judecătoreşti de către opinia publică, luminată şi sensibilizată de Voltaire.

În mai 1778, bătrânul scriitor asistă la propria lui apoteoză dintr-o lojă a Comediei franceze. În timp ce actorii defilează pe scenă în faţa bustului său încununat cu lauri, sala un picioare strigă: ‘Trăiască Voltaire! Glorie apărătorului lui Calas! Glorie omului universal!” Omul avea să mai trăiască doar câteva zile, dar ecourile vocii apărătorului lui Calas nu aveau să se stingă curând, aşa cum dovedesc următoarele cuvinte rostite la Sorbona de către Paul Valéry, la sfârşitul anului 1944: ‘Unde este Voltaire, unde este acea voce care se va ridica astăzi? Şi ne va fi dat oare să vedem un nou Voltaire – gigantic şi pe măsura lumii în flăcări – acuzând, blestemând şi reducând la dimensiunile unei crime odioase fărădelegea enormă şi planetară de astăzi? Acum nu mai este vorba de câţiva inocenţi al căror nume poate fi socotit… acum numărăm cu milioanele – dacă-i mai putem număra – oameni ca Jean Calas sau cavalerul de la Barre.’ (Voltaire)”

„Consecventele atacuri ale lui Voltaire pornesc din convingerea că mulţi dintre semenii săi au manifestat adesea tendinţa de a se sfâşia nu numai pentru credinţele lor religioase, ci şi de dragul unor silogisme. Ironia, sarcasmul şi mai ales acel rânjet pe care mulţi dintre cititorii săi – printre care şi Doamna de Staël – îl asemănau cu strâmbătura unei maimuţe, ascunde o hipersensibilitate ieşită din comun faţă de suferinţa inutilă, căci Voltaire este un filozof pragmatic ce luptă din toate puterile pentru ca ceea ce poate fi evitat să nu se mai întâmple. […] Voltaire nu râdea, ci cădea într-o stare de prostraţie, aşa cum atestă biografii săi, spre sfârşitul lunii august când, cu zeci de ani în urmă, avusese loc masacrul hughenoţilor în ziua [‘noaptea’] de Sf. Bartolomeu. Întrebat de unul dintre prietenii săi de ce se ocupă atât de mult de acest Calas, Voltaire răspunde: ‘Pentru că sunt om.’ Un om dotat cu multe şi supărătoare defecte, dar înzestrat cu un extraordinar spirit de discernământ şi cu marele talent de a arăta pe înţelesul tuturor punctele vulnerabile ale miturilor sau teoriilor generatoare de diverse pasiuni fanatice.”

„Spre deosebire de urmaşii săi, Voltaire foloseşte absurdul pentru a demonstra că bunul simţ – jugulat uneori de atâtea sisteme aberante, construite din impecabile silogisme derivate din premise false – este una dintre constantele spiritului omenesc. ‘Ai văzut bine?’ – îl întreabă Micromégas pe un ‘uriaş pitic’ ce declarase că pe pământ nu există oameni. ‘Am pipăit cu mare atenţie. -Se poate, dar n-ai simţit cum se cuvine.’ (Micromégas) Poate că marea lecţie a lui Voltaire – actuală încă – este de a ne arăta că pe pământ există ‘mulţi oameni care trebuie învăţaţi să simtă cum se cuvine’.„