„Ne-a fost injectată nefericire”, spunea actorul Marcel Iureş într-un interviu privid munca patriotică, aşa zisa muncă „voluntară” din marea epocă. Eu spun că această injecţie a conţinut otravă sub diferite forme. Ne-a fost injectată, impusă, şi încă se mai încearcă să ne fie injectată în continuare „prostia”, „fudulia”, „grandomania”, „mârlănia”, „hoţia”, „mita şi şpaga”, toate acestea proporţional cu gradul în care ei ne „reprezintă” în politic şi instituţiile statului. Ei au beneficiat şi au stimulat, au impus toate acestea până astăzi. Au ajuns să nu se mai ferească, să ducă la extrem nesimţirea şi faptul că ei nu păţesc nimic, că lor le este permis orice. Totul îşi are originea în Epoca de Aur comunistă.

– Mă… vă ia mama dracului dacă până mâine la ora cinci nu se astupă gropile spre centrul oraşului, nu tundeţi pomii şi nu spălaţi strada. Unde vă treziţi, mă! Tu ce eşti, mă, de te holbezi aşa la mine?
– Păi, m-aţi chemat să… Stiţi, eu… cu bumbacul de export.
– Ce, mă? Îndrăzneşti să apari în faţa mea? Te dau afară, mă… pe tine şi pe tot neamul tău, care v-aţi împânzit pe aci, mă! Până şi portarul este neam cu tine, mă, mârlane. Ai transformat instituţia statului în bun personal?… Ha…? Trăieşti cu secretara şi faci chefuri la restaurantul ăla din margini? Crezi că nu se ştie? Nu ai obţinut contracte. Zbori! Până pe 30 ianuarie trebuie să obţii contracte, altfel te muţi la Babadag, tu şi tot neamul tău, că v-am dat apartamente la toţi. Nu aveai după ce bea apă şi acum v-aţi boierit? Ha…? V-am făcut oameni, păduchioşilor. Vezi că vine Crăciunul!
– Da, să trăiţi! Am pregătit tot, ce vă place dumnevoastră. De ăla negru, molan, şi purceluşul de 70 de kile, niciun gram mai mult sau mai puţin, şi afumătură, cârnaţi şi caltaboş, nu prea sărate, că ştim că aveţi probleme…
– Dispari, mă, din faţa mea. O să-i raportez şefului că vei fi cu obraz şi că vei încheia contractele până pe 30 ianurie. Ia vezi până atunci, că tot lucrezi cu ăia de afară, de ceva tărie, aşa, mai fină, şi ceva ţigări bune, ceva pentru doamne, să nu zică că le neglijăm.

Astfel, cu zbieratul, cu ameninţatul, cu bătutul pumnului în masă, cu ploconul, cu şpaga şi cu mita, în final cu cârnatul şi caltaboşul, se conduceau treburile ţării, astăzi adaugându-se la plocon şi zeci de mii de euro, respectiv maşini puternice. Erau şi sunt personaje numite în funcţie conform cu mârlănia, tupeul şi cu gradul de îndoire a spinării în faţa şefului.

Pământul acestei ţări a fost cândva în cea mai mare parte populat de o populaţie ospitalieră. Din nordul Ardealului până în Banat, de la olteni până la dobrogeni şi apoi în sus, la moldoveni, precum era obiceiul, erai primit, cinstit şi ospătat. La nunţi se făceau cadouri, se dădea zestre, câteodată plocoane la naşul, ca mare cinstire şi onoare, dar toate acestea ca ceva ce aparţinea de bunul simţ, de apreciere, de stimă reciprocă, de tradiţie. Pe lângă toate acestea, erau fapte complementare şi obiceiuri însoţitoare, toate cu mare fală şi cinste, în văzul lumii oferite.

Venirea la putere a hoţilor, sărăntocilor, putoroşilor din marginimea satelor, târgurilor şi apoi a oraşelor, datorită ciumei roşii, au transformat în timp scurt tradiţia şi obiceiul în marfă, foloase, profit, sursă de îmbogăţire, chiar până în zilele noastre. Aceştia aveau şi mai au încă obrazul roşu, obraz talpă, tupeu, gură mare, ordinărie.

Aceştia, în funcţii de conducere, nu respectau legea, ci dădeau cu pumnul în masă, rezolvând brutal probleme supuse bunului simţ şi legii. Aprecierea şi avansarea nu erau conform cu respectarea legii, ci cu agresivitatea verbală, tupeul şi ploconul dat pentru obţinerea postului.

În câteva zeci de ani, o naţie întreagă s-a stricat, a fost determinată să se strice şi, peste noapte, să transforme cinstea, onorea şi tot ce ţinea de tradiţie, respect şi obraz, în furt, şpagă, mită, pentru drepturi sau nedrepturi, pentru ce ţi se cuvenea sau pentru a lua înaintea altuia.

Se începea din şcoală, cu banalul buchet de flori, buchet care cu timpul a început să crescă, din ceva mic şi simbolic la ceva care de abia cărau elevii, până la exotic şi cu vaze, apoi completat cu alte ataşamente, terminând cu autorităţi de stat sau administrative, care trebuiau onoraţi cu pulpa, porcul, mielul, viţelul, cocoşul şi curcanul, sau crapul şi păstrăvul, toate acestea însoţite de ţuică, pălincă, afinată, vişinată, damigeana de vin.

Caşcavalul, butoiaşul cu brânză sau smântână deveniseră chei cu care se descuiau mari uşi. Ţigările scumpe, băuturile fine şi alte produse de import, completau sau îmbunătăţeau fineţea şpăgii, funcţie de gradul de „civilizaţie” a respectivului.

Aşa s-a dezvoltat „multilateral” această societate, în şpagă şi mită, societate cu respectivele „creiere” care conduceau în comunismul şi nebunia lui Ceauşescu. Una din nebunii a fost încercarea de sistematizare forţată a satelor şi comunelor, sistematizare care a determinat ca nimeni să nu mai facă nimic. Toţi erau într-o aşteptare de demolare. Această decizie a avut un efect dezastruos, ce s-a repercutat asupra întregii societăţi, cu efecte greu de combătut şi astăzi. Acest aspect a fost valabil la toate aşezările din România, dar mai ales la aşezările din jurul marilor oraşe. Locuitorii lor aveau serviciu în oraş şi locuinţă în comuna din vecinătatea oraşului, locuinţă cu grădină, cu closet rudimentar în curte, fără apă curentă, fără rigole de scurgere a zoaielor şi mizeriei, uneori cu porcul sau cu vaca vecini cu uşa de intrare în casă, cu muştele oaspete la fiecare masă. Această situaţie se regăseşte astăzi aprope la fel în multe asemenea localităţi vecine cu oraşele, din cauza corupţiei şi goanei după terenuri pentru vile.

Rămăşiţele de materiale de construcţie furate sau procurate de pe şantiere, fier beton, rămăşiţe de tablă şi altele, formau prin cotineţele adiacente din faţa caselor sau lipite de acestea structuri ciudate, structuri parcă desprinse dintr-o lume suprarealistă. Toată această arhitectură de supravieţuire era în aşteptarea marii demolări. Locuitorii din asemenea localităţi, prin această schimbare de „civilizaţie”, au devenit persoane cu „situaţie”. Prin posesia grădinii şi a curţii adiacente, aveau un surplus de produse agro-alimentare. Fiind în apropierea oraşelor, marii conducători comunişti au început să-i speculeze, pentru a obţine cârnatul şi caltaboşul, drept şpagă, fiindcă cei care lucrau în oraş aveau nevoie de asistenţă şi alte servicii, până la banala benzină pentru maşină, cu care îşi cărau zarzavaturile la piaţă, maşină care constituia un lux pe lângă seculara caruţă. Astfel, unii dintre ei au devenit şpăgari aprigi. Aceştia au început să îşi rezolve problemele cu cele avute în gospodărie.

Marea majoritate căutau servicii care, cât de cât, aveau legătură cu originea lor sătească. Astfel, unele profesiuni care nu erau aceptate de orăşenii comunizaţi din marile oraşe, erau acceptate de aceştia. La mare căutare de cei din jurul marilor oraşe erau meserii ca vânzători de alimentară, vânzători de aprozar, măcelari, ospătari sau vânzători de lapte, brânză, smântână, flori şi alte produse. Unii dintre ei mai furau ouă sau alte produse de la cooperativă, produse pe care le dădeau şpagă sau le valorificau. Începând cu declinul epocii şi cu începutul lipsei de alimente, aceşti locuitori au început să devină persoane importante, cu cât lipsa de alimente se accentua. Astfel orăşeanul era mândru că are o relaţie „la ţară”. Toate aceste elemente au început să anihileze bunul simţ tradiţional al respectivilor locuitori. Pe mentalul şi profilul lor psihologic au început să se aşeze liniştit aceste repere de moralitate şi comportament negativ.

Şpaga, hoţia, minciuna, mita prin damigeana de vin, peştele de la baltă, găina din curte, câte o pulpă de viţel sau de porc tăiat pe ascuns, legume şi fructe, au devenit reperele şi ajutoarele în trocul dintre localnicul semiorăşean şi orăşean. Aceştia şi copii lor „terminau” câte un liceu sau chiar facultate cu ajutorul acestui nou mijloc de plată. Pregătirea lor profesională nu consta în aceea de acumulare de informaţii şi cunostinţe, de cinste şi corectitudine, ci în a şti cum să manevreze avantajele oferite de noua situaţie. Astfel unii au început să acumuleze mari sume de bani, pe care le ţineau la saltea.

În mentalul acestui tip de locuitor semiorăşean, în simbioză cu orăşeanul şi cu cei care conduceau, au început să intre noţiuni care nu aveau legătură cu meritele reale, ci cu speculaţia lipsei de alimente şi a conjuncturii economice de prăbuşire a sistemului comunist. Astfel, mulţi au devenit sprijinători ai sistemului, datorită acestui angrenaj impus şi neconştientizat, ei devenind aroganţi, încrezuţi, impertinenţi, hoţi, mincinoşi fără scrupule, egoişti, invidioşi şi puturoşi. Conjunctura le oferea posibilităţi să obţină uşor ceea ce alţii nu aveau deloc. Aspectul interesant este că în bagajul de cunostinţe al acestora s-au acumulat noţiuni specifice acestui comportament, justificate cu respectivele „merite”, merite ale posesiei mijloacelor alimentare. Într-un mod pervers, în mentalul şi conştiinţa tuturor a intrat ca ceva normal acest mod de viaţă.

Noua „cultură”, şpagă, mită, furtul şi hoţia, aveau ca fond noţiuni justificative: „Nu furi, nu ai”, „Nu înşeli, eşti prost”, „Nu minţi, nu ai cum să răzbaţi”, „Dai, parte ai”, „Nu ai carte, nu ai parte” (prin carte înţelegându-se diploma şi relaţia, prin parte înţelegându-se un post călduţ, unde să nu faci nimic şi să îţi pice câte ceva).

Astfel, cei din comunele înconjurătoare oraşelor au început să prindă „cheag”. Copii lor au început să nu mai muncescă, ci să termine şi ei ceva cu „carte”, apoi să caute prin relaţie şi şpagă să se instaleze şi ei pe posturi în care să beneficieze de „plocoane”. Au început să devină şi ei privilegiaţi, respectiv în relaţie strânsă cu cei care conduceau sau cu cei din instituţiile statului. Sâmbăta şi duminica mergeau la curte şi făceau grătar, se relaxau, luau aer. Aveau grădină, porcul şi găina, oul proaspăt, iar funcţionarul din instituţia statului profita din plin. Cine erau ei? Priveau lumea de sus.

Începuseră să îşi acorde merite inexistente, bazate pe rămăşiţele de proprietate rurală, pe mica grădină rămasă, pe vecinătatea oraşului, pe serviciul de la oraş, pe statul degeaba la serviciu, pe munca bătrânei bunici gârbovite, a ţăranului cu petecul de pământ din jurul casei. Defectele au devenit calităţi, minciuna a devenit adevăr, pregătirea, profesionalismul şi cultura fiind înlocuite de slaba pregătire, incultură, aroganţă. Folosirea spre binele personal a tuturor căilor oneroase de obţinere de bani, poziţie sau funcţie devenise idealul „omului nou”.

Pregătirea profesională a fost devansată de incapacităţi care se cramponau (ei, familiile şi prietenii lor) de poziţii şi de restul de beneficii generate de noul sistem, bazat pe relaţie şi şpagă. Structurile industriale au rămas tehnologic şi managerial mult în urmă, devenid neperformante şi mari consumatoare de energie, respectiv de forţă de muncă.

Lipsind mediul concurenţial, decăderea proprietăţii private până la limita de subzistenţă a început să deschidă „ochii” şi buzunarele unora în ceea ce priveşte sistemul, respectiv faptul de a profita cât mai mult de pe urma acestuia. După mari „străduinţe” şi „efort” comunist, s-a reuşit ca onoarea şi celelalte atribute ale cinstei şi civilizaţiei să fie abdicate, îngenuncheate, în final munca să devină ceva ruşinos, ceva înjositor. Şi astăzi mai auzi părinţi sau bunici cum îşi învaţă copii şi nepoţii că munca nu este de ei, astfel sădind şi în mentalul noilor generaţii conceptul că munca este o ruşine.

Astfel au început să fie apreciate deţinerea şi posesia de bunuri ca merite de a fii un bun comunist, respectiv mita şi şpaga ca un drept care li se cuvenea de la sine, ca merit al comunistocraţiei instalate în toate instituţiile statului. Aceste mentalităţi au determinat şi produs mari schimbări. Unele familii au început să constituie un mediu concurenţial în mărire şi obţinere de produse prohibite în comunism, antrenând şi alte familii, care aveau încă respect în tradiţie, onoare şi respect. A obţine cât mai mult prin astfel de mijloace devenise mândrie în societate. Astăzi, aceiaşi concurenţă acerbă există între aceleaşi personaje. Ei şi copii lor sunt în concurenţă, pentru a arăta care posedă vile cât mai sofisticate, maşini scumpe şi conturi în bănci străine.

Individualismul şi egoismul au încolţit sub forme de afirmare extremă, respectiv elementele de moralitate negativă care au inversat valorile şi au determinat formarea acestei noi culturi de „om nou”, au distanţat acest „om” cu mult peste măsură de normal şi realitate. Aceştia „omenii noi” au generat valori bazate pe ridicarea în funcţii a nonvalorilor, pe ascunderea realităţii, mascarea acesteia sub minciună, furt şi corupţie, ţinând mari mase de cetaţeni sub ignoranţă. Au distorsionat şi distorsionează realitatea, prezentă dureros pentru marea masă dintre cetăţeni, realitate care în final a determinat şi întrunit condiţiile ideale de colaps şi prăbuşire a sistemului comunist şi mersul de melc al societaţii româneşti din ’89 până astăzi.

Caracteristicile moştenite de către aceşti conducători cu noi „calităţi”, dobândite şi adaptate, suprapuse peste cele native, au dus la modificarea radicală a viziunii şi coportamentului negativ, comportament perceput ca „pozitiv” şi factor de apreciere. De la a vedea o realitate concretă, realitate în care să „lupţi” si să concurezi cinstit, să încerci să înlături, să te opui, să te străduieşti pozitiv, marea masă a societăţii a acceptat încetul cu încetul „normalitatea” societăţii comuniste şi ulterior a celei procomuniste, societate în care ei, foştii comunişti, au devenit noii capitalişti. Au impus aceasta „normalitate” ca repere de adevăr şi dreptate, dar numai pentru ei, când sunt în funcţie, perpetuând aceleaşi obiceiuri ca şpaga, mita şi ploconul.

Acceptarea acestei situaţii, rămasă în mental ca ceva normal, face ca cetăţeanul să devină din ce în ce mai pasiv, ignorant, nepăsător, situaţie percepută ca un blestem pe capul oamenilor, la fel cum a fost societatea comunistă.

Chiar dacă nu se cunoşteau sau nu se cunosc, chiar dacă aparţin de structuri sau interese separate, astăzi de partide separate, ei se recunosc, au acelaşi limbaj, acelaşi comportament şi ferocitate, indiferent de evidenţa şi realitatea concretă. Ei nu vor să cedeze. Ei caută să se înmulţescă, să acapareze totul.

Dar ca orice început, totul are un sfârşit. Natura nu progresează cu negativul niciodată. Avansul şi progresul unei societăţi nu ţine mult timp de aceste entităţi greşite, generate la un moment dat de societatea umană. Le elimină şi le va elimina, cum au fost eliminate şi altele mai negative de-a lungul istoriei.

A aduce public la cunostinţă infracţiuni sau tentative de infracţiuni este o îndatorire fundamentală a oricărui cetăţean a unui stat civilzat, îndatorire prevăzută de bunul simţ, tradiţie şi legi. Toţi suntem datori să facem asta.

Text de Viorel Muha

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »