După o preumblare de o lună și jumătate, mă întorsesem în București, loc obișnuit al rezidenței mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iași, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, își arăta părerea de rău că n-a putut să ne însoțească și sfârșea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăți cu vreo producție vrednică de…

Neînțelegând tocmai bine spiritul celor din urmă fraze, convocai îndată consiliul meu obișnuit, care se compunea de mine și de Ioan Ghica, tovarășul călător și statornic părtaș al întâmplărilor bune sau rele. Aici citii menționata scrisoare și cerui opinia Adunării; toți, afară de mine, îmi răspunseră astfel: „Înțelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat.” O asemenea opinie din partea consilierilor în judecata cărora am multă încredere făcu să-mi cază hârtia din mână. Ideea de a face o carte sau o broșură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiți care n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe polițele librarilor; căci fiecare autor ce se tipărește, o dată sau de două ori, și face a se vorbi de dânsul, parcă ar lua o îndatorire către public, și fiecine se crede în drept a-i cere socoteală de întrebuințarea timpului, când el, ce ar putea să facă la mulți aceeași întrebare, n-are curajul nici a deschide gura, fiind sigur că ar auzi drept răspuns că scrisul nu este treaba lor. Dar ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu de fiori: sperând însă că judecătorii se vor fi înșelat, ca niște muritori ce sunt, mă aruncai într-un fiacar și ieșii pe uliță.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Locuri, Memorii
Comenteaza! »

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două carboave de cheltuială.

Ivan atunci mulțumi mai-marilor săi și apoi, luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte-o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.

Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu și cu Sfântul Petre, vorbind ei știu ce. Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi și, când colo, vede un ostaș mătăhăind pe drum în toate părțile.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
Comenteaza! »

Prin clasa a şaptea, am descoperit puterea reputaţiei. Eram cunoscută ca o elevă conştiincioasă, cu lecţiile întotdeauna învăţate, cu braţul ţâşnind ca un arc întins deasupra capului şi degetele fluturând disperat în aer la fiecare întrebare a profesorilor. Într-o zi, însă, nu mai ştiu din ce motiv, nu am învăţat pe dinafară o poezie care ne fusese dată ca temă pentru acasă. S-a întâmplat ca orarul din ziua aceea să conţină două ore de română, una după cealaltă. În timpul primei ore, profesoara a făcut măcel prin catalog din cauza acelei poezii. Aproape nimeni nu o învăţase. Când a sunat sfârşitul orei, ea a cerut ca numai cei care învăţaseră poezia să iasă în recreaţie, ceilalţi să rămână în bănci. S-au ridicat vreo trei eleve, care fuseseră ascultate şi demonstraseră că o ştiu, şi încă alte două. Dintr-un imbold tainic, vecin cu panica celui încolţit, m-am ridicat şi eu. Am privit-o în ochi pe profesoară, fără sânge în obraji, şi am ieşit din clasă cu mersul ţeapăn. Profesoara n-a schiţat niciun gest de neîncredere, ba chiar mi-a zâmbit aprobator.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »

Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.

Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
– Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată, că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…

2 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Ionescu-Bucovu in Povestiri
Comenteaza! »

Nu ţin minte ca părinţii mei să-mi fi citit poveşti seara, înainte de culcare, ori în după-amiezele ploioase de duminică sau în ajunul sărbătorilor. N-am amintiri nici din vremea când am început să citesc singură. Dar mi-ar plăcea să ştiu cum s-a numit prima carte pe care am citit-o şi, plecând de la ea, să pot face un fel de „arbore genealogic”, pe care să-l împodobesc cu numele tuturor lecturilor de până azi. Aş fi curioasă să înţeleg felul cum au „înrămurit” unele din altele, să identific prin intermediul lor etape în evoluţia mea spirituală. Ar fi, probabil, una dintre cele mai frumoase reprezentări ale vieţii mele, nu foarte coerentă, dar cu siguranţă mult mai sinceră decât orice biografie.

Nostalgia asta se leagă de o experienţă veche, din primii ani de şcoală, care, practic, m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Este vorba de una dintre învăţătoarele mele, al cărei nume şi al cărei chip le-am uitat de mult. N-am uitat însă silueta subţire, rezemată comod de catedră, mâna cu degete osoase şi unghii ovale, îndoind în spate coperta cărţii… coperta aceea moale, lucioasă şi elastică, mirosind a raft de bibliotecă şi încălzită de lumina soarelui tomnatic care cădea din fereastră… şi cealaltă mână, lipită delicat de gât, ca şi când ar fi vrut să simtă vibraţia fiecărei silabe chiar în corzile vocale.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
5 comentarii »

Trecuse de ora două când maistrul Aldea observă că Stamate, căruia tot atelierul îi spunea Păcălici, îşi lăsă strungul să meargă în gol şi ieşi în curtea interioară. Mai făcuse el şi în alte nopţi la fel că deh, lucrul în tura de noapte e mai greu şi se întorsese când se crăpa de ziuă, mirosind a băutură.

E drept că el, maistrul, pusese în mai multe rânduri nişte „boboci” să-l urmărească dar pe ăştia cu caş la gură, nu poţi să te bizui niciodată.
– Meştere, după ce a trecut de magazie, a intrat pe holul dinspre cantină, dar acolo nu e lumină şi l-am pierdut din vedere.

Azi aşa, mâine aşa, până când şi-a zis că ori nu sunt în stare de nimic, ori s-au dat şi ei de partea lui şi îşi râd împreună de el.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Untaru in Povestiri, Umor
Comenteaza! »