Nicolae Mătcaş, lingvist, publicist, poet, luptător înflăcărat pentru limbă şi alfabet, patriot adevărat, a împlinit pe 27 aprilie frumoasa vârstă de 70 de ani. Cu această ocazie, din toată inima, îi dorim septuagenarului multă sănătate, noroc, fericire, soare în suflet şi realizarea celor planificate. La mulţi ani! La mai mult şi la mai mare, multstimate maestre!
Pe la mijlocul lunii ianuarie, lângă Universitatea de Stat, m-am întâlnit întâmplător cu prof. Timotei Melnic, care mi-a spus că Nicolae Mătcaş în prier rotunjeşte o dată frumoasă şi colegii se pregătesc să-l felicite cu această ocazie.
– Şi dumneata ai lucrat împreună cu Mătcaş. Te alături de noi?
– Desigur, i-am răspuns, este un om deosebit şi neapărat o să vin cu o felicitare.
Şi iată ocazia. Pe 1 martie, dimineaţa, m-a telefonat prof. univ. dr. Dionis C. Lica, pe acele vremuri prorector al institutului „Ion Creangă”, şi m-a rugat să scriu câteva rânduri despre prof. Nicolae Mătcaş, pe care vrea să le includă într-o carte dedicată jubiliarului.
Nu ţin minte ca părinţii mei să-mi fi citit poveşti seara, înainte de culcare, ori în după-amiezele ploioase de duminică sau în ajunul sărbătorilor. N-am amintiri nici din vremea când am început să citesc singură. Dar mi-ar plăcea să ştiu cum s-a numit prima carte pe care am citit-o şi, plecând de la ea, să pot face un fel de „arbore genealogic”, pe care să-l împodobesc cu numele tuturor lecturilor de până azi. Aş fi curioasă să înţeleg felul cum au „înrămurit” unele din altele, să identific prin intermediul lor etape în evoluţia mea spirituală. Ar fi, probabil, una dintre cele mai frumoase reprezentări ale vieţii mele, nu foarte coerentă, dar cu siguranţă mult mai sinceră decât orice biografie.
Nostalgia asta se leagă de o experienţă veche, din primii ani de şcoală, care, practic, m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Este vorba de una dintre învăţătoarele mele, al cărei nume şi al cărei chip le-am uitat de mult. N-am uitat însă silueta subţire, rezemată comod de catedră, mâna cu degete osoase şi unghii ovale, îndoind în spate coperta cărţii… coperta aceea moale, lucioasă şi elastică, mirosind a raft de bibliotecă şi încălzită de lumina soarelui tomnatic care cădea din fereastră… şi cealaltă mână, lipită delicat de gât, ca şi când ar fi vrut să simtă vibraţia fiecărei silabe chiar în corzile vocale.
Am dospit din palme o speranță, albă ca un fulg de nea, ultimul căzut din mantie de ninsoare pe cerul meu unde se mai odihnește doar o stea. Am rupt cerul în bucăți și am bandajat, albastru visele pentru că le-au ros nesomnul haina albastră a firii. Când pantoful Cenușăresei se va fi spart atunci e semn că povestea s-a scurs dincolo de punctul unde arde orizontul.
Odată, o vecină măcina la moara gândurilor galbene corole de floare de soare, doar-doar s-o gândi răsăritul să aducă-n dar, mai devreme c-o dimineață, versurile țesute-n bob de rouă pe buza petalei de flori albastre de nu-mă-uita pentru că, spunea tot ea, vecina, rănile cerului prin care curge asfințitul nu se cos decât cu firul de ață al zorilor descurcat din părul alb al norilor.
De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute. Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi. Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.
Fragmente disparate… puzzle-ul tabloului se profila cu imaginea tremurândă, în depărtare. Zorile abia își aplecaseră razele pe chipul florilor. Dimineața îi sărută genele și deschise ochii. Privi cu ochii mirați tabloul… da, tabloul în care castelul părea țintuit acolo de parcă nu fusese real cât a fost noaptea de lungă… acum, ziua era încuiat în pânza țesută de mâna dibace a unui pictor.
Retușuri de fraze se înșiră-deșiră pe firul lui “a fost odată” până acolo unde visul începe ca și povestea.
Apărut la Humanitas Multimedia, audiobook-ul „Petre Ţuţea – Vorbe memorabile” pune în cuvinte rostite, prin vocea actorului Valentin Uritescu, o parte din cugetările cu iz atât de personal ale lui Petre Ţuţea.
Gabriel Liiceanu spune despre cugetările filozofului: „Cum singur spune, Ţuţea s-a revărsat în alţii. Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urma, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile.”
3 voturi
Încarc...
