Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Pe 16 ianuarie 2009 are premiera în România o comedie nebună, pentru toate vârstele: „Poveşti de adormit copiii” („Bedtime Stories”). Filmul realizat de Adam Shankman îi are în distribuţie pe Adam Sandler, Keri Russell, Guy Pearce, Richard Griffiths, Jonathan Pryce, Courteney Cox, Lucy Lawless.
Miercuri, 24 decembrie 2008, de la ora 18:00, în studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii Române, are loc concertul „Colinde, colinde…”, susţinut de Corul „Preludiu”, dirijat de maestrul Voicu Enăchescu. În program sunt incluse colinde româneşti şi cântece de Crăciun din repertoriul internaţional.
De la apariţia sa şi până în prezent, Corul „Preludiu” a mers pe un drum ascendent. Mereu primenit, trecând de la statutul de cor de amatori la cel de formaţie profesionistă (1991), îşi aduce contribuţia la transmiterea actului artistic în rândurile publicului meloman din România şi din străinătate, remarcându-se prin măiestria sa interpretativă, prin prospeţimea şi, în acelaşi timp, prin maturitatea sa. Secretul rezidă, desigur, în talentul şi muzicalitatea nativă a coriştilor, dublate de aprofundate studii muzicale, dar, fără îndoială, trebuie căutat şi în muzicalitatea, rafinamentul şi deosebitul simţ artistic al dirijorului.
Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopârlelor gigantice se sfârşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe continentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva la orizont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să supravieţuiască.
Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau niciuna din aceste calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte din calea ducând către extincţie. Vreo cincizeci dintre ei ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu spectrul setei.
S-au mai adunat o mie de citate, dar iată că de acum trebuie să precizăm şi limba, Citatepedia devenind un proiect multilingv. Integrarea între română şi engleză a început să prindă formă, atât prin linkuri la nivel de autori, cât şi prin linkuri la nivel de citat. Este un proces care va fi de lungă durată, care ridică anumite dificultăţi, dar care ajută şi la creşterea acurateţei (de exemplu, atunci când ai dubii cu privire la traducere, este util să vezi citatul şi într-o altă limbă – de multe ori fiind chiar în original).
S-au atins şi 30000 de voturi, iar cei care au urmărit topurile pot observa o creştere evidentă a relevanţei, după cum era de aşteptat. Desigur, această relevanţă va creşte în continuare şi vor apărea clasamente suplimentare.
Milton are un loc permanent în canon, deşi astăzi este respins cu cea mai mare hotărâre de critica literară feministă. Într-o discuţie cu John Dryden, el a mărturisit cândva, oarecum pripit, că Spencer [Edmund Spenser] a fost „marele său original”, remarcă pe care am interpretat-o ca pe o apărare împotriva lui Shakespeare. Shakespeare a fost atât sursa anxietăţii poetice a lui Milton, autentice, deşi camuflate, cât şi, în mod paradoxal, a canonicităţii lui. Dintre toţi scriitorii post-shakespearieni, doar Milton, şi nu Goethe, Tolstoi sau Ibsen, a folosit cel mai bine reprezentarea shakespeariană a personajului şi a schimbărilor lui, chiar atunci când voia cu tot dinadinsul să iasă din conul de umbră al lui Shakespeare.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Încarc...
