Începând de vineri, 4 martie 2011, filmul de acţiune „Mecanicul” („The Mechanic”) va rula în cinematografele bucureştene Hollywood Multiplex Bucureşti Mall, Movieplex Cinema City Cotroceni şi Sun Plaza, precum şi în reţeaua Cinema City din Baia Mare, Arad şi Bacău. Cu o distribuţie formată din Jason Statham, Ben Foster, Donald Sutherland şi Tony Goldwyn, şi cu o regie semnată de Simon West, thrillerul ne confruntă cu complicatul labirint al asasinatelor plătite, unde cea mai mică greşeală poate fi fatală.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cinema, Video, Ştiri
Comenteaza! »

La Editura Humanitas a apărut „Aurora„, roman suprarealist de Michel Leiris.

Cartea poartă cititorul printr-un univers straniu, cu accente de apocalipsă. Imaginile din care e alcătuit au însă, toate, consistenţa visului: ele se gonesc neîncetat una pe alta, căutând parcă să atingă o „puritate inaccesibilă”, poate acea transparenţă asociată marilor mituri şi marilor simboluri. Şi nu întâmplător, căci autorul lui a cercetat vreme îndelungată, la sursă, împreună cu o echipă de etnologi, fabuloasa mitologie africană. Aşa se face că, dezvăluindu-şi fantasmele cu o negrăită cruzime, Michel Leiris face o invitaţie în adâncurile propriului nostru suflet, acolo unde ia naştere conştiinţa scandalului pe care-l reprezintă condiţia noastră de fiinţe supuse trecerii şi pierii.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Clapele albe ale unui pian, uitat, bat sunete care îmi şoptesc: – la dana portativului muzicii vieţii, pot ancora suflete, sunete – valuri, aduse dinspre larg de dincolo de orizont. Am început să le duc dorul înspre viitor. Curatul nu-mi poate alunga, încă, gunoiul celor care-mi murdăresc prezentul. Nu pot să încep să astup fundul gropii vieţii mele, de jos în sus. De ce să ne îngropăm singuri înaite de-a ne fi născut, strigă cei care nu vor drumul neatului. Copii de dinaintea dragostei şi iubirii nu vor să mai fie. Monştrii le iau dreptul la viaţă. La vămile intrării bucuriei, îngeri negri în sutane şi cu inimi de piatră, vămuiesc suflete, împuţinându-le.

Pe tronuri de judecată, stau cruci întoarse spre gropa vieţii. Balanţa lor stă şchioapă într-un picior! Sunt sunete multe pe care nu mai vreau să le mai ascult, sunete oarbe, negre. Pe imagini care îmi scot ochii, guri hâde, strâmbe, guri care poruncesc sentinţe inegale şi care rănesc libertatea noastră, vopsesc cu bidineaua în alb, oamenii întunericului, cărora le deschid libertatea spre lumea lor, întoarsă împotriva luminii. Murim încet şi câte puţin. De ce trebuie să-i ascult prin ceea ce-au fost, cu-un ieri întunecat, printr-un prezent care îmi ia lumina viitorului? Nu-mi doresc predestinare care să intersecteaze drumuri fără sens şi pe care nu viaţa mi le pune în cale. Mă întreb de ce şi pentru ce? Linia existenţei nu-mi moare în întunericul voit de alţii!

14 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
Comenteaza! »

În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre „Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să–l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea „Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii”. Am stat câteva zile în satul Siliştea–Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman, de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete (Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei, Ilinca.

Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce m-a frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din „Moromeţii”, m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. „Domnule Preda”, i-am zis eu, „poate o să vă mire, am luat o lucrare…” „Aaaa, da, ştiu, mi-a povestit Piru despre tine… Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca, de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă? La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu’ Diţă ce mai face?”

7 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Ionescu-Bucovu in Memorii
Comenteaza! »

Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:

Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.

Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.

Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.

Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Poezii, Umor
2 comentarii »

Un articol despre „bolile trupeşti ale epigramei” implică nu numai ariditate profesională, ci şi un oarecare risc: dacă pentru superlativele şi laudele duse la exces, înserate într-un medalion, într-o evocare sau prezentare de carte nu te trage nimeni la răspundere (ba, dimpotrivă, atrage simpatii!), exemplele de nereuşită, imperios necesare într-un asemenea articol, presupun responsabilitate şi atrag nemulţumiri şi antipatii. Totuşi, având în vedere că epigrama românească, proliferând într-o adevărată avalanşă de volume, pe lângă câştigurile mari pe care le-a realizat, manifestă o oarecare delăsare în privinţa prozodiei, deschizând porţile tuturor încercărilor şi încercătorilor, considerăm că e necesară o punere în lumină a lucrurilor, conform cu realitatea existentă. În plus, în redactarea rândurilor de faţă, am pornit de la considerentul că nu există epigramist – mic sau mare, cu vechi state în domeniu sau de curând afirmat – care să nu aibă şchiopătări prozodice, de rimă sau de exprimare. E necesară, totuşi, o precizare: una e se strecoare câte o abatere, câte o „zbârcă” de accent şi alta să ai „opera epigramatică” plină de „luxaţii”, „cârje” şi „proptele”, dând drumul în lume la volume care pot servi ca etalon în această direcţie. Şi asemenea cărţi s-au mai publicat şi ele circulă, dăunând epigramei din interiorul ei mai mult decât criticii literari, care o împing la periferia literaturii.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame
3 comentarii »