„Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury (n. 22 august 1920) mi s-a părut un protest la acel soi de „political correctness” care obligă la menajarea psihicul omului-cititor sau omului-privitor de filme, născută din dorinţa de a nu deranja. Efortul de a face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi degenerează treptat şi spectaculos într-o continuă goană după esenţializare grotescă a informaţiei, după rezumare excesivă ce duce la o economie de timp care naşte apoi plictiseală şi blazare, după finaluri fericite prin transformarea sfârşitului unei cărţi de dragul vânzărilor sau cursul unui film pentru succesul de box office. Un protest împotriva hedonismului, pe care l-am găsit amar, dar în care am zărit şi o umbră de speranţă şi de încredere că dincolo de gustul distorsionat al publicului care vrea totul frumos şi repede, valorile reale vor supravieţui… în cele mai puţin convenţionale şi previzibile feluri.
Cum ar fi dacă omenirea ar pleca de pe Pământ şi cineva ar uita să deconecteze ultimul robot? Aceasta este premiza de la care pleacă noua comedie extraordinară de animaţie realizată de Disney-Pixar şi derulată în spaţiu: “WALL•E”. Un film plin de umor, duioşie, fantezie şi emoţie, “WALL•E” îşi poartă publicul într-o remarcabilă călătorie prin toată galaxia, demonstrând încă o dată măiestria cu care Pixar creează lumi noi şi stabileşte noi standarde pentru a oferi poveşti fascinante, personaje care evoluează, muzică incredibilă şi animaţie generată pe computer, cu ajutorul celor mai performante tehnologii existente.
„Contra lui Sainte-Beuve” de Marcel(-Valentin-Louis-Eugène-Georges) Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976, în traducerea lui Valentin şi a Lianei Atanasiu. Prefaţa lucrată de Marian Popa surprinde câteva idei care ajută la descifrarea textului proustian. Una dintre aceste observaţii se referă la scriitorul francez ca la „autorul unei singure cărţi”.
Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de „A la Recherche du Temps perdu”, activitatea proustiană este una de experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut; este la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei: Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte câteva cărţi recuperate din manuscrise, după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atât de unitară se pot extrage câteva cărţi la fel de unitare în sine.
Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpuşă de porţelan sau să mă pun, în acelaşi timp, nicovală şi ciocan şi să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme şi în minte. Starea este similară cu aceea, în care aş fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul şi mintea. Sacul nu are ieşiri pentru mâini, picioare şi cap. Senzaţia este de sufocare totală. Şi nu de puţine ori, mi se întâmplă aceasta. Şi cred că mulţi au aceaşi senzaţie ca şi mine când tensiunile se acumulează şi incearcă să explodeze şi nu au unde.
A patra piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Veşnicie provizorie”, o dramă în două acte, cunoscută mai ales ca „Hoţul cinstit”, titlul sub care s-a jucat.
Scenariul a fost categorisit în multe feluri, de la tragedie la comedie. Este stilul specific lui Valeriu Butulescu de a trata cu umor subiecte serioase şi profunde. Realismul cotidian este împins în absurd, jocurile de cuvinte şi idei sunt în lumea lor, multe replici sunt memorabile.
Piesa a avut premiera absolută pe 8 aprilie 1993, la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani, regizat de Rodica Băiţan. Această premieră reprezintă şi debutul ca dramaturg al lui Valeriu Butulescu.
Eram în transă, cu capul limpezit cu 6 doze de praf de maximă puritate şi am perceput ca prin vis, cum mama mă extrage uşor, de pe banca din spate a gipanului Hammer, cadou de ziua mea, mă ia în braţe şi porneşte, cu paşi lansaţi de cămilă, spre o clădire pe care am simţit că o urăsc de la prima vedere, cu un bener, pe care scria „Mult succes la Baclavat”. Am simţit că îmi revine greaţa de baclava şi junghiurile naşpa din cap, care mă împung atunci când gândesc. Legănat în braţe de înaintarea cu paşii elastici ai mamei, am rememorat cu ochii daţi elegant peste cap, până spre ceafă, ziua, cred, de azi.
„Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury (n. 22 august 1920) mi s-a părut un protest la acel soi de „political correctness” care obligă la menajarea psihicul omului-cititor sau omului-privitor de filme, născută din dorinţa de a nu deranja. Efortul de a face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi degenerează treptat şi spectaculos într-o continuă goană după esenţializare grotescă a informaţiei, după rezumare excesivă ce duce la o economie de timp care naşte apoi plictiseală şi blazare, după finaluri fericite prin transformarea sfârşitului unei cărţi de dragul vânzărilor sau cursul unui film pentru succesul de box office. Un protest împotriva hedonismului, pe care l-am găsit amar, dar în care am zărit şi o umbră de speranţă şi de încredere că dincolo de gustul distorsionat al publicului care vrea totul frumos şi repede, valorile reale vor supravieţui… în cele mai puţin convenţionale şi previzibile feluri.
Încarc...
