10 octombrie 2007
Nu încerc să cuprind iubirea într-o definiţie. E inutil. Nu s-au inventat cuvinte care să închidă iubirea în enunţuri concrete. Există doar încercări.
Cum înţeleg eu iubirea? Lacrimă de puritate picurată de divinitate în suflete alungate din Rai. Trăind într-un tărâm al mărginirii, omul caută neîncetat iubirea. Doar ea ne poate trimite spre infinit, spre libertatea neîngrădită de viaţă, timp, suferinţă.
Iubirea ne aruncă în abisurile morţii, ca apoi să ne învie din propria cenuşă, ridicându-ne pe culmile trăirii. Este un paradox neînţeles.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
5 septembrie 2007
M-am gândit deseori că viaţa este, în marele ei adevăr, o continuă căutare: a locului de care ţinem de drept şi care ne e „acasă”; a omului care suntem de fapt şi pe care trebuie să-l devenim; a celuilalt om care ne completează întregindu-ne. Locul naşterii poate să nu fie, întotdeauna, locul în care suntem meniţi a rămâne, chiar dacă mulţi dintre noi cred că acolo le-a fost scris să-şi ducă zilele. Pentru mine n-a fost aşa; mi-am căutat fără să ştiu locul şi abia când l-am găsit mi-am dat seama că-l căutam. Mi-e frumoasă viaţa unde sunt şi nu am niciun regret că mi-am lăsat Dunărea în urmă, însă Galaţiul rămâne locul rădăcinilor mele şi nimic nu-mi poate scoate din suflet duioşia legată de el; nu-mi doresc să mă întorc acolo (dacă mi-aş dori, m-aş întoarce); însă liniştea pe care o resimt vizitându-l face parte din fiinţa mea şi n-aş mai fi întreagă fără ea. De aceea, îmi merg la inimă lucrurile frumoase, zise sau scrise, despre locul naşterii mele, de parcă mi-ar fi lăudată fiinţa şi mângâiată fruntea.
Iată cum descrie Alexandru Vlahuţă „Galaţii” în „România pitorească„…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare, Locuri
10 august 2007
Fragmente din „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati:
„Când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existenţa lor milenară. Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul îşi cam rupe dinţii în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, şi iat-o plecată în ţinuturile calde, căci ei nu-i place muscalul. Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la ţară — ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare aşteptată de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
18 iulie 2007
Literatura memorialistică, alcătuită din jurnale intime, corespondenţă, confesiuni şi amintiri, denumită de Tudor Vianu „literatura subiectivă”, are o funcţie cognitivă în definirea unor personalităţi din trecut, în cercetarea fenomenului literar, artistic şi ştiinţific dintr-o anumită epocă.
Evident, toate categoriile literaturii subiective trebuie privite cu o anume circumspecţie, impusă de însăşi substanţa lor, însă asupra gradului autenticităţii conţinute nu e necesar să planeze o atitudine preconceput dubitativă. Dimpotrivă, pot releva adevăruri confirmate şi pe alte coordonate.
Articolul integral din Adevărul…
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Ştiri
11 iulie 2007
Scriitor brazilian cu o personalitate aparte, construită prin experienţe de viaţă speciale, Paulo Coelho a publicat în întreaga lume, fiind în topul celor mai citiţi scriitori contemporani. Şi asta fără a scrie romane siropoase, ci cărţi cu idei profunde, de pe urma cărora rămâi cu ceva în minte, fără să trăieşti însă chinul unei lecturi dificile.
După părerea mea, Paulo Coelho este un scriitor rezonabil, dar nu un mare maestru al cuvintelor. De fapt, el nu este atât scriitor, cât fotograf al sufletului. El nu are meritul că frumuseţile cuprinse în cărţile sale există, dar are un mare merit pentru că le remarcă, pentru că le încadrează într-o formă care să le valorifice, pentru că astfel îi face şi pe alţii să le „vadă”, se bucure de ele. Nu oricine are spiritul să observe astfel lumea şi viaţa. Valoarea lui Paulo Coelho nu constă atât în felul în care scrie, ci în capacitatea de a remarca şi de a scoate la iveală detalii de suflet.
„Unsprezece minute” se doreşte a fi un roman despre diferenţa dintre sex şi dragoste. Totul este privit prin ochii unei tinere brazilience care, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să se prostitueze în Geneva. Povestea are o bază reală, Paulo Coelho discutând de mai multe ori cu persoana care a inspirat romanul. Sentimentele, trăirile, sunt urmărite cu atenţie, ceea ce face ca lectura să capete o nouă dimensiune: o incursiune în universul interior feminin. Fiecare bărbat care vrea să cunoasă cât mai bine sufletul femeii ar trebui să citească această carte. Şi fiecare femeie ar trebui să facă acelaşi lucru, pentru a se descoperi pe sine.
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Dragoste, Impresii despre cărţi
3 voturi