Fragmente din „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati:

„Când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existenţa lor milenară. Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul îşi cam rupe dinţii în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, şi iat-o plecată în ţinuturile calde, căci ei nu-i place muscalul. Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la ţară — ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare aşteptată de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă.”

„Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări şi de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în toate ţările locuite de români, şi care se adresează aceluia ce-şi ingăduie prea multe libertăţi în public:
— Ia ascultă, mă! ce, te crezi pe Bărăgan…?
Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.”

„De-aici vine şi faptul că locuitorul Bărăganului, ialomiţeanul, e o fiinţă oarecum tăcută. Şi cu toate că ştie să glumească şi să facă haz când i se dă prilej, îi place mai mult să asculte cuviincios. O face pentru că viaţa lui e grea, şi el nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate odată să-i arate cum ar putea să muncească mai cu folos pe îndărătnicul lui de Bărăgan.
Visări, gânduri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă gravitate omului născut pe Bărăgan — această pustietate care ascunde apa în străfundul ei şi unde nimic nu răsare de la sine, nimic, în afară de ciulini.”

„Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topeşte zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puţin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui. Mai îndură şi turmele de oi, care sunt lacome de acest ciulin şi îl pasc aprig. Dar cu cât îl pasc, cu-atât creşte, se rotunjeşte mereu şi ajunge să atingă dimensiunile unei damigene mari. Atunci oile nu-l mai pasc, îl lasă în pace, căci înţeapă groaznic. Ştie să se apere, buruiana dracului! Ca şi buruiana omenească: cu cât e mai netrebuincioasă, cu atât ştie să se apere mai cu înverşunare.”

„Şi, Doamne, ce frumos e!
Cu tot avântul de care armăsarul său e în stare, crivăţul galopează în împărăţia ciulinilor, răscoleşte cerul şi pământul, amestecă norii cu pulberea, ucide zburătoarele, şi iată-i porniţi, ciulinii! Plecaţi să semene netrebnica lor sămânţă. Mica tulpină se frânge pocnind, cosită la rădăcină. Bubumzele spinoase încep să se rostogolească, mii şi mii! E marele pohod al ciulinilor, care “vin Dumnezeu ştie de unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”, spun bătrânii, privind pe fereastră. Nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea dintâi suflare furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. Alţii par să ţină piept, nu vor să se lase, dar ceilalţi dau năvală peste ei, îi agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment dat, îi vezi încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se rostogolesc cu greu, până ce crivăţul se repede o dată cu furca lui, îi spulberă în văzduh, îi face să joace o horă îndrăcită şi apoi iar îi împinge înainte. Atunci să te duci să vezi Bărăganul! Ai zice că Bărăganul se cocoşează, se întinde, după voinţă, bucuros de toată lumea asta de ciulini, care se dă de-a berbeleacul pe spinarea lui, pe când crivăţul suflă turbat. Uneori, în clipe de linişte, Bărăganul parcă-şi reţine suflarea, ca să simtă cum trec fuguliţa trei ori patru ciulini, ca nişte buni tovarăşi, se ciocnesc unul de altul şi se întrec în glumă, dar repede se pun în rând şi o pornesc cot la cot. Spre sfârşitul vijeliei vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. Fie că tulpina lor n-a fost destul de uscată ca să se rupă de la început, fie că vor fi avut nenorocul de a se fi înţepenit un timp în cine ştie ce şanţ, fie, în fine, că o ceată de ştrengari i-a urmărit şi oprit în drumul lor, ei sosesc cu întârziere, sărmanii. Şi-i vezi cum se perindă izolaţi, rostogolindu-se ca nişte cocolaşe de omuleţi grăbiţi. Văzduhul şi tot Bărăganul îi privesc: sunt ciulinii singuratici, adică cei mai iubiţi. Apoi, orice viaţă se opreşte brusc. Nesfârşitele întinderi sunt curăţate ca lespezile unei curţi princiare. Atunci Bărăganul se învăluie în cojocul lui de iarnă şi se pune să-i tragă un pui de somn care ţine şase luni.”

„Să vezi Bărăganul, pământul ăsta fără stăpân, era obsesia oricărui copil. Şi mai ales, să pot, în sfârşit, şi eu s-alerg după ciulini, despre care prietenii mei îmi povesteau minunăţii, s-alerg şi eu pe urmele norilor de praf purtaţi de vânt!”

„Acuma, uite, ciulinii erau aici, la picioarele mele, frumoşi ca nişte merişoare dolofane, mulţi ca stelele, cărnoşi, plesnind de sevă, dar nemişcaţi. Nu se clinteau din loc, pentru că eram la începutul lui august. Alerga-voi cu ei, peste-o lună? Afla-voi încotro te mână, unde se duc? Ştiam că cei mai mulţi sfârşesc trosnind în foc, în cine-ştie-ce sobă. Dar ceilalţi? Cei care năşteau legendele? Ce ţări arăta-vor ei privirilor unui băiat? Cum fac ei de schimbă soarta unora? Ah, cât aş fi vrut să stau de vorbă cu unul care să-mi povestească aiureli, să mă mintă, dar să-mi dea ghes la visat, la cutezat! Şi ciulinii nu erau decât vis şi îndrăzneală, invitaţie la a schimba ceea ce ai pe ceea ce-ai putea avea, fie şi tot ce-i mai rău, pentru că, celor cărora le e dragă lumea-ntreagă, nimic nu-i mai rău decât statul pe loc. În ochii noştri de copii, Bărăganul, despre care se spunea că-i “nesfârşit” însemna “tot pământul”. Era pustiu, era sterp, plin de primejdii, ştiam asta; totuşi, Matei, feciorul lui moş Broşteanu, cu ciulinii a plecat într-o bună zi, şi nu s-a mai întors, şi-a ajuns unul dintre cei mai mari marchitani din Bucureşti. Mărturisesc că nu visam la nici o mărire. Visam, atât.”

„La o biserică în depărtare bătea toaca la vecernie când ne-am pornit la drum, apucând-o spre miazănoapte, spre Ialomiţa, spre alte meleaguri. Oceanul de ciulini îşi unduia valurile cu crestele împurpurate de asfinţit, în timp ce dealurile cu coamele lor pleşuve şi rotunjite vegheau pustietatea. Pe cerul limpede, berze şi cocori se-nvârteau în loc, dansul de adio dinaintea plecării. Mă durea ceafa de atâta privit, şi inima mi-era grea, ştiindu-mă ţintuit de pământ.”

„În lumina unui cer uşor albit de zori, cârduri risipite de ciulini lânoşi săreau în văzduhul aproape obscur, când sărutând pământul ce nu se vedea bine, când dispărând, sus, în bezna nopţii, ca o înnebunitoare răpăială de umbre sferice dezlănţuite de-un Dumnezeu ieşit din minţi.
— Ah, de-am putea să ne urcăm pe ei călare, să zburăm ca nişte zmei… oftă Ştirbu, cu adâncă părere de rău, în clipa-n care ne înghiţea câmpia cenuşie.
Şi îndată crivăţul şi ciulinii ne smulseră pe unul de lângă celălalt. În clipa următoare nu mai eram decât două năluci alergând în goana mare. Îl zăream, departe, trudindu-se să-şi prindă frumosul său ciulin. Al meu, la fel de mare şi de rotund, îmi dădea şi el tot atât de furcă, pentru că vântul sufla a vijelie. Şi nu era vorba să fugi după o mie de ciulini de-odată, ci cât mai mult după acelaşi, mai ales că cei frumoşi erau puţini. Aşa că, înarmaţi cu câte o prăjină uşoară cu vârful făcut cârlig, retezam avântul arbuştilor noştri zburători îndată ce păreau să ne piardă pe drum. Câteodată eram siliţi să-i oprim ca să ne mai tragem puţin sufletul. Mai lung de picioare decât prietenul meu, gândeam că-l întrecusem cu vreun kilometru, când primele raze ale soarelui aruncară petele lor de purpură pe nesfârşitul balamuc de pe Bărăgan. Am ridicat atunci ciulinul meu în vârful prăjinii şi m-am urcat pe-o moviliţă de unde l-am zărit, la marginea pustiului, pe moş Năstase, care se-ndărătnicea să mai scoată, pentru cireada lui, o ultimă zi de păşunat unui izlaz măturat de crivăţ. Se ivi în curând şi Ştirbu urmat, din loc în loc, de-un cârd de tovarăşi, cei mai mulţi cu sufletul la gură. Se iveau de peste tot, într-un talmeş-balmeş de ciulini care se rostogoleau odată cu băieţii. Câteodată nu-i mai puteai deosebi de alţii şi nu mai ştiai care rotogol e ciulin şi care-i băiat, până ce-apărea câte-un ţugui de căciulă şi două mâini cu-un ciomag mititel, agitându-se şi ridicându-se-n două picioare ca nişte popândăi. Apoi iar îi amesteca crivăţul. Am început să fug ca şi-naintea venirii lor. Când, peste un ceas, m-au ajuns din urmă la al doilea popas, rămăsese numai jumătate dintre ei. De sat, de conacul Duducăi, nici urmă la orizont. În plin Bărăgan… Ciulini alergând, şuierând în aerul limpede… Purcoaie de mărăcini, rostogolindu-se în salturi… Corbi rătăciţi… Şir nesfârşit de moviliţe, din care am ales-o pe cea mai mare ca să ne adăpostim.”

„Povestea ciulinilor! făcu fratele lui Ionel, cu faţa întunecată. Nu-i nici vina copilului, nici a părinţilor. Toată ţara, de la Dorohoi la Vârciorova, nu-i decât un Bărăgan pe care se plimbă, cu biciu-n mână, ciulini veninoşi, da-n alt fel. Ăia-s ciulinii pe care trebuie să-i stârpim, dacă nu vrem să ne vedem, printre alte nenorociri, copiii plecând de-acasă şi pornind în lume!”

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »