M-am gândit deseori că viaţa este, în marele ei adevăr, o continuă căutare: a locului de care ţinem de drept şi care ne e „acasă”; a omului care suntem de fapt şi pe care trebuie să-l devenim; a celuilalt om care ne completează întregindu-ne. Locul naşterii poate să nu fie, întotdeauna, locul în care suntem meniţi a rămâne, chiar dacă mulţi dintre noi cred că acolo le-a fost scris să-şi ducă zilele. Pentru mine n-a fost aşa; mi-am căutat fără să ştiu locul şi abia când l-am găsit mi-am dat seama că-l căutam. Mi-e frumoasă viaţa unde sunt şi nu am niciun regret că mi-am lăsat Dunărea în urmă, însă Galaţiul rămâne locul rădăcinilor mele şi nimic nu-mi poate scoate din suflet duioşia legată de el; nu-mi doresc să mă întorc acolo (dacă mi-aş dori, m-aş întoarce); însă liniştea pe care o resimt vizitându-l face parte din fiinţa mea şi n-aş mai fi întreagă fără ea. De aceea, îmi merg la inimă lucrurile frumoase, zise sau scrise, despre locul naşterii mele, de parcă mi-ar fi lăudată fiinţa şi mângâiată fruntea.

Iată cum descrie Alexandru Vlahuţă „Galaţii” în „România pitorească„…

„Pornim. Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. O pulbere măruntă de aur pluteşte sub cerul albastru în zariştea-necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, rumene ale Măcinului par aprinse. Un val de pământ, aşternut de-a curmezişul înaintea noastră, ascunde vederea Galaţilor. Din stânga, despicând malul plecat şi gol, intră liniştit bogatul Siret, mănunchiul puternic în care se împreună toate apele curgătoare ale Moldovii. Niciunul din râurile cari străbat ţara noastră nu soarbe atâţia afluenţi în undele lui. Privit pe hartă, Siretul pare-un copac uriaş, culcat de-a lungul Moldovii, cu rădăcina-n Dunăre şi cu crengile răşchirate, înfipte prin crăpăturile munţilor. Cărăuş neobosit, el aduce corăbiilor catarguri şi umple schelele Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi. Zi şi noapte răsună vara frumoasele-i văi de doinele plutaşilor.

Acum ni s-a deschis întreagă strălucitoarea privelişte a Galaţilor. Lunecăm încet pe dinaintea căzărmilor. În port stau sute de vase. Ne credem într-un oraş pe apă.

Pe tot brâul cheului e îmbulzeală, fierbere, amestec de limbi.

Ciudată impresie îmi dau primii paşi pe uscat după atâta plutire. Mi se pare că pământul se mişcă, se leagănă cu mine.

Aici, în partea aceasta de jos a oraşului, se vântură bogăţiile şi marele negoţ al portului. Aici sunt fabricile, gările, pescăriile şi docurile, cu largul lor bazin încunjurat de magazii de grâne şi de mărfuri, la uşa cărora trag corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-i vatra Galaţilor vechi, vestita schelă a Moldovii, „Veneţia Mării Negre”, cum îi ziceau odinioară scriitorii străini. Pe-aici se întorceau domnii noştri cu pitacul împărătesc de la Ţarigrad. De aici şi din limanul Brăilii, porneau în Răsărit corăbiile turcilor, încărcate cu zaharele strânse cu hapca de pe mănoasele noastre ţinuturi, pe vremea când firmanele lor numeau Moldova şi Valahia „hambarele sultanului”.

Fruntea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a Galaţilor, se desfăşură-n sus, pe podişul ridicat între Siret şi Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte timpurile de groază şi de jaf prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. În centru se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, prăvălii bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de mărgini, în curţi largi, între copaci, case vechi, cu ziduri groase şi drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre şi cu balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de iederă, au aerul unor bătrâni gospodari cari-şi păstrează portul, firea şi datinile strămoşeşti neatinse de prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline de soare ale oraşului, pe când gândurile mele mă poartă cu veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor, înainte de Dragoş-Vodă, descărcând pe pieţele ei bogăţiile Răsăritului şi ale Apusului, în zarva negustorilor adunaţi din toate politiile lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul Bizanţului; alai mare, şi muzici, şi călăreţi însoţesc pân’ la corabie pe tânărul mosafir, care, mai târziu, ajungând împărat, îşi aduce aminte de frumoasa ospitalitate a ţării noastre şi trimete voivodului Moldovii titlul de rege şi coroană imperială, iar mitropolitului, mitră de patriarh. Văd pe Petru Rareş, cu pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateşului şi-ncordându-şi braţele vânjoase pe măjile-ncărcate cu peşte: de unde să-i treacă prin cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, crainici trimişi prin ţară îl caută de zor să-i spuie că sfetnicii Moldovii s-au strâns la Iaşi şi l-au ales domn!… Văd apoi tătari şi turci gonind pe uliţi mulţimea orbită de spaimă, călcând femei, copii şi bătrâni în copitele cailor, dând foc caselor părăsite, prefăcând bisericile-n grajduri şi înfigându-şi suliţele ude de sânge în ochii sfinţilor de pe icoane. De sub nori groşi de fum zbucnesc lungi, sfâşietoare ţipete de groază şi de jale. Şi iarăşi zarea se limpezeşte. S-aşază zile de pace şi de muncă. Pribegii se-ntorc pe la vetrele lor. Oraşul prinde a se înfiripa. O nouă viaţă se urzeşte sub cârmuirea pârcălabilor înţelepţi şi harnici. Şi când, de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de fraţi să cânte:

‘Hai să dăm mână cu mână
Cei cu unima română’,

Galaţii ni dau pe Costachi Negri, unul din cei mai învăpăiaţi apostoli ai Unirii; iar când cele două principate ridică-n mâinile lor o singură coroană şi cer un domn pământean, Galaţii le dau pe Alexandru Ioan Cuza.”

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare, Locuri
Comenteaza! »