16 martie 2020
În acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.
Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.
– Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!
Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era niciun necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.
– Nu-mi trebuie niciun desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Victor Martin in Povestiri, Science fiction
Corupția este o amenințare constantă în Kenya, spune antreprenorul social Wanjira Mathai, și pentru a o opri acolo (sau oriunde altundeva), trebuie să intervenim devreme. Urmând pașii mamei sale, activista politică și laureata premiului Nobel, Wangari Maathai, Mathai împărtășește trei strategii pentru a dezrădăcina o cultură a corupției prin educarea copiilor și tinerilor despre leadership, sens și integritate.
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Prelegeri, TED, Video
11 martie 2020
Când soarele urca încă nevăzut, departe, după dealuri, rumenind zarea, pe largul șesului întins și galben, cei ce nu cunosc alt coperământ decât clopotul de azur al cerului își opriră mersul și poposiră pe marginea Elanului secătuit de arșiță. Un scurt moment de repaos, o haltă în infinit, o clipă de înstăpânire a marelui pământ pentru a purcede aiurea, unde-i duce deșirul nesfârșit al ghemului ce l-a scăpat din mâni ursita lor.
Căruțele au stat, umbrele de cai au fluturat din coame, apoi, liberați de hamurile de frânghii, au prins să pască iarba rară. Un țol negru, întins pe câțiva pari, a făcut o perdea dinspre partea vântului. O licărire sfioasă de lumină a tremurat, vâlvătaia unor flăcări albastre a zbuciumat apoi și un ceaun negru a fost așezat pe pirostrii. Puținul ce dă viață: câțiva pumni de făină galbenă ca aurul și mâna obișnuită de sare, aruncată pe fundul negru al unui ceaun, a fost de ajuns ca să înveselească hoarda. Sclipiri de argint, ca rămășiți de lună, s-au aprins în pletele femeilor, lumini de bunăvoie au scăpărat în ochii bărbaților și zarva obișnuită s-a pornit în lumea măruntă a dancilor.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
10 martie 2020
Doamnelor și domnilor, când Societatea anglo-română mi-a cerut să vorbesc despre un subiect oarecare, eu am urmat un vechiu obiceiu al mieu, anume acela de a vorbi numai despre lucruri trăite, trăite de acela care vorbește, fiindcă socot că este o foarte mare greșeală aceia de a se presinta de conferențiar lucruri pe care le-a cercetat anume pentru conferință, lucruri în care el s-a întrodus numai în momentul acela ; orice presintare a unui subiect pe linii care au fost hotărîte de altcineva este fără îndoială ceva artificial și rece. Pentru a vorbi de un subiect, trebuie să fi avut cineva o atingere îndelungată cu acest subiect, trebuie să fi lucrat asupra lui și trebuie ca subiectul să fi avut o influentă asupra aceluia care vorbește, pentru ca, la rândul lui, acela care vorbește să poată introduce alte elemente decât acelea care se presintă de obiceiu.
Mi s-a părut că secretarul acestei societăți, pe cât de alese, pe atât de restrânse în această seară, ar fi dorit să aleg altceva. M-am gândit însă că e bine să mă țin în domeniul literar, în care nu se poate aduce împotriva vorbitorului intenții pe care nu le-a avut, — noi trăim vremuri de acelea în care este bine a se păzi cineva de tot felul de intenții pe care nu le-a avut și pe care i le atribuie, într-un chip așa generos, alții. Așa încât era sigur că nu voiu vorbi de politica englesă, pentru că ar fi fost o ieșire din neutralitatea pe care o conservăm cum se cuvine, cu o răbdare care ni face cinste. Prin urmare subiect politic nu era să ating, iar subiectele economice, care sânt la modă, îmi sânt străine ; rămânea să aleg în domeniul literar ceva care să fi fost în foarte strânsă legătură cu lecturile mele. Așa încât a trebuit să mă cobor până în anii, atât de depărtați, ai tinerețelor mele.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Articole
4 martie 2020
Ce lucru fragil e o femeie!
Cea mai mică oboseală îi înclină fruntea, cel mai ascuns fior îi zugrăvește cearcăne viorii sub ochi, o veste bună sau rea e de ajuns ca să-i ofilească rozele din obraji și să-i facă mânele palide. Și totuși, ce putere de rezistență au ele, când viața lor urmează o stea ce le arată calea.
De câte nebunii nu sînt în stare cînd iubesc, ce jertfe n-ar face pentru o ființă scumpă. Legănări de valuri au în mersul lor și mlădieri de creangă înflorită.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
13 februarie 2020
Eram doi călători în pustiul larg al lumei, și întâmplările ne aruncase ca pe doi naufragiați pe coasta unei furtunoase mări. Averi nu pierdusem în acest naufragiu nici unul, nici celalt; pentru bunul cuvânt că eram săraci amândoi și că tot avutul nostru nu era făcut decât din luciu de lună, din rime rare și versuri sonore.
Eu aveam un palat ca locuință, ca un senior fabulos, cu fereștile deschise pe orizontul mării. Sub terasa de piatră, valurile își cântau concertul lor milenar, și în afară de corăbiile ce treceau însemnându-și dunga lor de fum pe cer, alți oaspeți n-aveam decît doar pe fantasticii delfini ce-și ridicau cozile lor din valuri ca niște ancore. Era un murmur etern, o sfadă de valuri, o convorbire, ecouri. Pescarii albi, iubitori de furtună, cu zborul lor grațios, se jucau de-a pururi arătându-și piepturile lor mai albe decât spuma, se înălțau ca ridicați de un fir nevăzut, se alungau o clipă prin spațiu, apoi cădeau săgeată, pășind parcă pe apă, și se înălțau din nou umplând aerul cu țipetele lor stridente. Din spre port, glasul geamandurii străbătea sfâșietor la răstimpuri, ca glasul cuiva care se îneacă și cheamă după ajutor.
Și în singurătatea aceea nețărmurită în care visam, ca un alt Ramses, scoborât dintr-o piramidă, un tânăr cu înfățișarea stranie venea să mă cerceteze.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
