13 februarie 2020

„Aducerile-aminte…” de Dimitrie Anghel

Dimitrie AnghelEram doi călători în pustiul larg al lumei, și întâmplările ne aruncase ca pe doi naufragiați pe coasta unei furtunoase mări. Averi nu pierdusem în acest naufragiu nici unul, nici celalt; pentru bunul cuvânt că eram săraci amândoi și că tot avutul nostru nu era făcut decât din luciu de lună, din rime rare și versuri sonore.

Eu aveam un palat ca locuință, ca un senior fabulos, cu fereștile deschise pe orizontul mării. Sub terasa de piatră, valurile își cântau concertul lor milenar, și în afară de corăbiile ce treceau însemnându-și dunga lor de fum pe cer, alți oaspeți n-aveam decît doar pe fantasticii delfini ce-și ridicau cozile lor din valuri ca niște ancore. Era un murmur etern, o sfadă de valuri, o convorbire, ecouri. Pescarii albi, iubitori de furtună, cu zborul lor grațios, se jucau de-a pururi arătându-și piepturile lor mai albe decât spuma, se înălțau ca ridicați de un fir nevăzut, se alungau o clipă prin spațiu, apoi cădeau săgeată, pășind parcă pe apă, și se înălțau din nou umplând aerul cu țipetele lor stridente. Din spre port, glasul geamandurii străbătea sfâșietor la răstimpuri, ca glasul cuiva care se îneacă și cheamă după ajutor.

Și în singurătatea aceea nețărmurită în care visam, ca un alt Ramses, scoborât dintr-o piramidă, un tânăr cu înfățișarea stranie venea să mă cerceteze.

Fantazia șugubață a crivățului ce ridică și poartă nisipul alb al zăpezilor îl gătea ca pentru o feerie, în roșul barbei lui enorme îi atârna țurțuri, manta albă de beduin îi punea pe umeri, turban de muselină albă devenea gugiul, ghete de cleștar îi punea în picioare, și astfel, când se deschidea ușa, mi-l îmbrâncea în casă…

La căldura salamandrei, omul fantastic de zăpadă se cobora din lumea lui polară și redevenea prietenul meu. Ceaiul cald îi redescleșta gura, și versurile redezghețate începeau să cânte ca o biruință a primăverei. Așa era cel ce a renunțat la frumoasa lui barbă și astăzi poartă mustața tunsă englezește, și o piatră de rubin, ca o picătură de sânge pe spuma crăvăților lui tăiate ca din manta unui doge. De-atunci datează cele mai frumoase romanțe ale lui, cum e: „Romanța celor trei corăbii”, „Tomis”, „Sosesc corăbiile”, „Romanța celor trei galere” și multe altele. E o muzicalitate neîntrecută în aceste versuri, și nu mă sfiesc să spun că nimenea încă n-a scris versuri mai sonore la noi. Cuvintele cântă și se îngemănează ca notele în arpegii. E o armonie intimă, rară, în versurile lui, și numai cei ce au scris versuri în viața lor pot să o simtă aceasta. Nu criticii sunt chemați s-o spuie și s-o catalogheze, ci numai acei ce-au scris și au trudit versul ca și el. Recitindu-le, aud și revăd iarna aceea cumplită, când crivățul, ca un alt Traian pe vremea năvălirilor, ridica grăbit zidurile lui de zăpadă de-a lungul Dobrogei, ca de frica cine știe cărei năvăliri ce sta să vină.

În fața palatului vechi, sub terasă, marele glas al mării amuțise, și cuprinsă de îngheț, se întindea acum ca un câmp alb cât vedeai cu ochii.

Apoi într-o dimineață, un vânt de sud a venit și, cu foarfecă lui nevăzută tăind gheața de-a lungul malului, a dat drumul banchizei în larguri. Ușor și lin, cu molcome legănări a pornit minunatul ostrov alb, și apoi s-a depărtat ca o insulă feerică luată de valuri.

„Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră-n port,”

șoptea fantasticul meu tovarăș, și ca și când am fi așteptat pe cineva, pe cine știe ce princesă îndepărtată ori cine știe ce daruri trimise de vreun nabab din Orient, alergam spre port, să vedem sosirea corăbiilor.

Și vasele mari, ocolind farul prefăcut în turn de cleștar, veneau jucând pe valuri, ca niște ghețari mânați din țările polare.

De la căpitan până la cel mai tânăr, ani o sută parcă aveau marinarii, așa de albe le erau mustățile și barbele. Rigide stăteau funiile, ca din sticlă făcute, și din sticlă părea și pupa cu pilotul ei încremenit la bară.

Cei veniți de departe coborau apoi, lăzile descindeau împrăștiind felurimea mirezmelor, și tot Orientul încântat, ce dormea dincolo de apa Bosforului, cu palatele lui de marmoră, cu cimitirele lui străvechi, unde pietrele albe nălucesc noaptea sub palmieri ca niște fantome, ne chema parcă spre dânsul, dar noi rămâneam locului, legați de greaua ancoră a nevoiei. Noi stam locului, și nu călătoream decât cu fantazia, noi rămâneam țintuiți de marginea cheiului trist de unde se deschidea infinitul mării, ca doi albatroși cu aripele rănite.

Sarea amară a lăcrămilor ne curgea de multe ori pe față, și balsamul adormitor al versurilor ne adormea nostalgiile. Ceteam împreună poeții moderni și, fermecați de armonia lor, cercam să-i transpunem pe românește. Lucram amândoi, și poate dacă vremurile nu ne-ar fi despărțit, colaborarea noastră să fi dat roade. Aveam unele afinități, și-mi aduc aminte că nu o dată lăcrămam amândoi, citind versurile făcute din lacrămi și regrete, din spumă și fum ale lui Henry Bataille, autor ce e acum la modă și care a cucerit teatrele Parisului. E atîta tristeță în versurile lui, încît, înduioșat și acum de clipa aceea când l-am tradus amândoi, le dezmormântez dintr-o revistă uitată. Iată-le:

„Aducerile-aminte,
Aducerile-aminte-s odăi fără zăvoare —
Odăi pustii prin care să intri nu-ndrăznești
De când muriră-n ele străbunii…
Și trăiești
Trecând pe lângă ele tăcut prin coridoare…

Le știi că sunt acolo, așa precum au fost —
Aci-i odaia roză și colo-i cea albastră,
Și liniștea sporește sub tristul adăpost,
Și-așa nepăsătoare se scurge viața noastră.

Adesea amintirei — spre mine când se-ndreaptă —
Îi zic: Rămâi aice… Revin eu să te văd…
Și-n urmă toată viața știu bine că m-așteaptă,
Dar totuși uit adesea să vin s-o mai revăd…
Și multe sunt asemeni în casa mea bătrână

Ce s-au deprins încetul cu-ncetul cu uitarea
Și dac-ar fi de-a pururi, uitate să rămână —
Să nu mă mai îndrepte spre ele întâmplarea;
Nu cereți unei inimi mai mult decât vieții !…

*

Știu bine că-s acolo — că dorm după păreții
Odăilor… Spre ele la ce m-aș duce-acum
Când le zăresc la geamuri de-a pururea din drum,
Și le-oi zări de-a pururi așa o-ntreagă viață?

*

Arar cu toate-acestea, când soarele coboară,
O tristă presimțire mă prinde și mă-ngheață,
Și cum nu-mi pot da seama că-i jalea asta-amară.
Eu trec… Or, totdeauna, sporește înc-o moarte
O turburare-n taină, venind ne dă de știre
C-o amintire moare, or-că s-a dus departe,
Și-anume-n clipa aceea nu ști ce amintire,
Căci nu le mai ții minte când ești de moarte-aproape
Și totuși simt în mine cum se închid pleoape!”

Așa trăiam pe atunci, și când tăcea marea cu glasurile ei, atunci ne vorbeau ruinele de care e plină Constanța. Ca niște pelerini ne strecuram în templul lui Poseidon, prin gangurile vechi, unde se serbau poate riturile antice în onoarea lui Neptun, zeul mării, al romanilor.

Cu tridentul în mână, desigur, și cu pletele și barba încâlcită de alge, așa trebuie să fi stat cu fața întoarsă spre ape, când templul lui era în ființă și strălucea alb la soare, înfruntând furtunile ce-l băteau…

Frontoane și colonade trunchiate ne povesteau de glorioase vremi, de biruinți trecute, de întristările lui Ovid și de câte alte lucruri ce nu mai sunt.

Pe fiecare însă întâmplările l-au mânat aiure, și eu unul nu m-am mai întors pe țărmul mărei, și astăzi, cînd scriu aceste, mă gândesc cu melancolie că are dreptate poetul când plânge amintirile și spune: că fiece clipă ce trece „sporește încă o moarte”!

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook