N-am fost niciodată o „amazoană”, nu m-am simţit vreodată în competiţie cu bărbaţii. Nu m-am simţit nici inferioară, nici superioară lor, decât în măsura în care Dumnezeu a înzestrat pe fiecare dintre noi cu capacităţi diferite, pe care dacă atât bărbatul, cât şi femeia ar fi ştiut să şi le pună unul în slujba celuilalt, ar fi avut amândoi numai de câştigat. Cred mai degrabă în puterea bărbaţilor de a realiza, de a ridica o lume din temelii, la fel cum cred în intuiţia extraordinară a femeilor, în capacitatea lor de a capta ideile din univers şi a le transmite bărbaţilor care le pot pune în practică. Munca fizică, mai ales munca fizică grea, toceşte această sensibilitate tipic feminină, lucru care duce în cele din urmă la „exilarea” din sânul lui Dumnezeu atât a bărbatului (care n-a înţeles ce instrument fin, delicat, preţios este femeia), cât şi a femeii (care, astfel, a decăzut din drepturile ei). Nu mă pot împiedica să văd o mai bună ilustrare a durerii, a prostiei şi a deznădejdii contemporanilor noştri decât fresca lui Masaccio, „Izgonirea din rai”. Poate că nu întâmplător Minerva este înfăţişată ieşind din capul lui Zeus. Femeia are înţelepciunea, bărbatul are braţele şi voinţa. E plină istoria de bărbaţi măreţi în spatele cărora aproape întotdeauna găsim o femeie inspiratoare.

Dincolo însă de părerile mele personale faţă de aceste lucruri, atât bărbatul, cât şi femeia sunt liberi să-şi schimbe rolurile si locurile între ei. Nu cred că avem destine prestabilite, nu cred că cineva ne poate asupri cu adevărat, fie în numele unei tradiţii fundamentaliste, fie în numele unor prejudecăţi milenare, fie prin educaţie sau prin lipsa ei. Nimeni nu ne poate salva dacă noi înşine nu vrem să fim salvaţi. Scriam cu mulţi ani în urmă că singurul bine pe care oamenii şi-l pot face unul celuilalt este să nu gândească rău unul despre celălalt. Orice om are dreptul să răzbată prin lumea asta, să-şi construiască propriul destin, să-şi câştige propriile drepturi. Cu sacrificiile la care consimte. Astfel, cel mult poţi să croieşti un drum mai bun pentru tine, iar dacă acest drum este bun şi pentru ceilalţi, ei vor păşi pe el şi te vor urma. Dar aceasta nu va fi nici alegerea ta, nici meritul tău. Aşadar, nu simt că „războiul cel mare” se dă între bărbaţi şi femei, ci între un om şi alt om. Misoginismul este o boală, nu cu mult diferită, din punctul meu de vedere, de paranoia. O boală şi atât.

Eseu de Silvia Velea

4 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 comentarii »