16 martie 2020

Un experiment nereuşit

Victor MartinÎn acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.

Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.
– Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!

Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era niciun necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.
– Nu-mi trebuie niciun desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.

Şi-a notat ziua blestemată în calendar şi a deschis larg fereastra cu toate că era o seară de primăvară destul de rece. Nu avea aer; simţea că se sufocă. Îi ardeau obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub niciun chip.

Învăţa, în general, bine şi destul de repede. Ar fi putut face şi acum la fel, dar nu avea niciun chef. Nu era chiar prima în clasă, dar era printre primii. Presimţea că va lua câteva note rele şi îşi va strica media, dar nu putea citi un rând. A încercat să deschidă o carte, dar rândurile îi fugeau din faţa ochilor.

„Şi apoi, dacă nu-mi trece starea asta de rău, ce să caut la şcoală?”, s-a întrebat. „Cum să mă concentrez la lecţii dacă nu-mi revin?”

Şi-a spus că, în prezenţa profesoarelor, ar mai fi mers cum ar mai fi mers, dar nu ştia cum să se comporte în faţa domnilor profesori. Îi era o imensă ruşine, mai ales în prezenţa bătrânului profesor de geografie, când se cobora de la catedră pentru a arăta pe hartă. Acesta avea ceva foarte excitant atunci când se ridica pe vârfurile picioarelor, ca într-un balet absurd, pentru a arăta Alaska. Aceeaşi senzaţie o avea şi în prezenţa profesorului de matematică, care, mai snob, stătea întors cu spatele către clasă înşirându-şi demonstraţiile. Când se întorcea cu faţa pentru a recita vreo teoremă, pe Emma o apuca leşinul.

Colegii nu aveau de unde să ştie de ce boală suferă ea. Începuseră să zâmbească, să chicotească sau să râdă ca proştii. Pentru a nu se uita la ei, Emma întorcea privirea în altă parte sau se prefăcea că se uită în carte. Curios lucru pentru ea era faptul că, în general, i se păreau cu toţii respingători, urâţi şi murdari, iar privirile nu îi erau atrase decât de unul – Brown, un schilod negricios, cu o pată roşie pe umărul stâng.

În acea zi n-a rezistat, cu toate eforturile făcute, la toate orele. După bătrânul geograf şi tânărul matematician, a fost nevoită să admire huiduma de biologie, o domnişoară bătrână de peste o sută de kilograme, şi piticul de logică, acestuia atârnindu-i, cum e şi logic, ceva mai mare decât el, fluturând odată cu gesturile largi şi retorice.

La ultima oră, sportul, n-a mai mers; ar fi dat orice să vadă cum arată, în realitate, bruneta de sport, dar i se făcea groază de colegi. Aceştia se găseau, în ochii ei, într-o situaţie penibilă, absurdă, lipsită de orice sens.

A umblat pe străzi, ore întregi, să se liniştească, dar degeaba; toţi oamenii apăreau, în faţa ei, în aceeaşi postură. Îi era frică să se vâre în aglomeraţia trupurilor din mijloacele de transport.

A luat-o pe jos, pe străzi mai puţin umblate sau prin parcuri, încercând să înţeleagă ce i se întâmplă. A întors-o pe toate feţele şi o explicaţie plauzibilă n-a găsit. N-a găsit niciun fel de explicaţie: nici ştiinţifică, nici morală, nici mistică, nici nimic. Cât despre o explicaţie politică, deoarece la baza tuturor fenomenelor sociale stă politicul, pe fată a pufnit-o râsul.

S-a oprit în faţa unui magazin de produse electronice şi s-a uitat la cele câteva televizoare pornite; nu, ceea ce i se întâmpla nu se aplica decât persoanelor prezente fizic, în carne şi oase, aflate chiar în faţa ei. Persoanele de pe ecran nu erau afectate. A ajuns la concluzia că, o situaţie absurdă, ori o accepţi ca atare, ori te sinucizi. Ce rost avea să se sinucidă? În fond, într-o anumită conjunctură social-politică sau filogenetică, populaţia planetei s-ar fi putut afla în situaţia în care o vedea ea. Dacă ar fi umblat cu toţii goi, să vezi pe unul cu sexul acoperit ar fi fost o extravaganţă condamnabilă.

Oamenii erau cu toţii la fel. Cu ea era necazul. Asta, bineînţeles, dacă cei din jur vor înţelege cum îi vede ea.

S-a culcat şi a avut un somn chinuit, cu foarte multe inserturi erotice groteşti, suprapuse peste scene din filmele de pe CD-uri.

La miezul nopţii, i s-a făcut foame şi a coborât în bucătărie. Mama sa nu se culcase: citea o carte şi o aştepta.
– Ce e, fata mea, te simţi rău? a întrebat-o văzând cât e de palidă.
– ?
– E ceva în legătură cu ciclul?
– Da, a admis Emma privindu-i sânii fleşcăiţi, burţile multiple şi picioarele umflate de varice.

A pus plăcinta pe colţul mesei, dezgustată, şi a ieşit; îi pierise foamea. Nervoasă, mama ei a strigat-o să vină înapoi. Nu o mai auzea. A stins lumina şi s-a băgat sub pătură, dar nu a mai putut să doarmă. A încercat să pună un film, dar o enerva cel mai mic zgomot. Cuvintele o scoteau din sărite cel mai mult.

S-a îmbrăcat, cu o oră înainte de a se trezi toţi ceilalţi, a coborât, şi-a băgat în geantă câteva sandvişuri şi a ieşit fără s-o simtă nimeni.

Răcoarea dimineţii îi făcea bine, dar oamenii care treceau pe lângă ea, către serviciu sau la cumpărături, o dezgustau. Era ceva între dizgraţios şi erotic, ceva foarte neplăcut în fond. Excluzând bătrânii, unii tineri o scârbeau, părând nişte maşini stricate, dar foarte mulţi aveau în ei ceva care o făcea să-i fiarbă sângele, să se înroşească şi să simtă cum i se strânge stomacul.

A ajuns la şcoală cu o jumătate de oră mai devreme, apoi s-a refugiat în W.C. intrând la o oră exact cu o clipă înaintea venirii profesoarei de limba spaniolă. Corpul negricios şi barbatos al acesteia era la fel de urât ca şi faţa; în plus, îi albise părul din regiunea pubiană, în vădit contrast cu părul vopsit în roşu. A întors capul într-o parte, uitându-se lung la John Brown, sfrijitul negricios care îi atrăgea atenţia mai mult decât ceilalţi băieţi.
– Ce faci, Emma, admiri picioarele lui John? a încercat profesoara o glumă, în limba spaniolă.
– Nu, „domnule”, a răspuns fata în engleză, îi admir organele genitale.

După ce, în primul moment, profesoara a rămas perplexă, şi-a dat seama că a auzit bine. Clasa era în delir; nimeni nu se aştepta să audă aşa ceva din gura Emmei Hartland, o fată timidă şi aşa bine educată în spirit puritan. Profesoara a poftit-o afară, dar ora era deja periclitată. Nimeni nu mai avea chef de spaniola ei; cu toţii comentau evenimentul.

A ieşit din şcoală fără să vadă nimic în jur; în cap îi bâzâia un roi de albine, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.
– Ştiţi, domnişoară, orele nu s-au terminat, a întâmpinat-o portarul.

Înfrângându-şi dezgustul de a vedea o asemenea maimuţă sfrijită, l-a împins vrând să iasă. Deoarece bărbatul rezista, i-a tras o geantă peste ochi lăsându-l năuc încă mult timp.

S-a plimbat pe străduţe dosnice, a mâncat un sandviş în parc, apoi s-a îndreptat spre casa Sandrei Heines, cea mai bună prietenă a ei, aşteptând-o pe o bancă mai retrasă, în parcul de alături, să termine orele de şcoală.

Părinţii colegei n-au zis nimic; o ştiau pe Emma Hartland de fată cuminte şi foarte bună la învăţătură.

În seara aceea, Emma a băut whisky pentru prima dată în viaţa ei. Sandra avea o sticlă ascunsă după oglindă. Emma i-a povestit colegei tot ce o frământa, până spre miezul nopţii. Au întors problema pe toate feţele şi au ajuns la concluzia că, din punct de vedere ştiinţific, aşa ceva este imposibil. Era posibil sa fie un experiment al extratereştrilor obraznici, care îşi faceau tot mai accentuată prezenţa în oraş.

Dacă tot o vedea dezbrăcată, Emma i-a propus Sandrei să-şi dea jos şi cămaşa de noapte. Încălzite de băutură, s-au simţit bine împreună şi au adormit târziu.

Emma n-a mai mers la şcoală, dar a trimis colega să-l aducă pe John Brown. L-au băgat în casă, noaptea, târziu, i-au dat să bea şi au făcut cu el tot ce au găsit într-o revistă pornografică. Spre dimineaţă, Sandra l-a înfundat cu plăcintă cu fragi şi a mai încercat o dată. În tot acest timp, Emma se văita de junghiuri în regiunea inghinală şi îşi schimba compresele cu apă rece.

Doamna Hartland a anunţat poliţia de dispariţia fiicei, dar nu au putut-o găsi timp de două săptămâni. Nici doamna Heines nu ştia ce se întâmplă în camera fiicei sale, până într-o dimineaţă, când a intrat să facă puţină ordine.

Când a dat cu ochii de Emma, a crezut, în primul moment, că e Sandra, dar a fost scoasă din şoc de râsul isteric al colegei.
– Doamnă Heines, ce corp frumos aveţi!

După un moment de bâlbâială, femeia şi-a dat seama că fata e beată. Mirosea a alcool de te trăznea. A anunţat-o pe doamna Hartland care a venit într-un suflet. Domnul Hartland nu prea se sinchisea. Era inginer constructor şi îşi vedea de construcţiile lui. Îi venea şi acum, la bătrâneţe, să râdă de câte mofturi a făcut nevastă-sa la început.

Emma tăcea cu încăpăţânare, dar au luat-o la întrebări pe Sandra.

Ofiţerul de poliţie şi-a declinat orice competenţă într-un caz ca acesta, spunând că pe el îl doare în cot dacă o nebună îl vede în pielea goală sau îmbrăcat.
– Ce, parcă noi, poliţiştii, consemnăm în rapoarte faptele deformate?! Nu! Noi le consemnăm aşa cum le vedem noi deformate, a încheiat el, filozofic, ţinând un deget ridicat.

Emma a pufnit în râs văzând că începe să i se ridice şi altceva. Neînţelegând de ce râde fata, doamna Hartland a acceptat cu plăcere invitaţia poliţistului de a le duce cu maşina până acasă la psihiatru. Acesta primea o sumă mare de bani pentru că lucra şi pentru secţia lor de poliţie, aşa că nu trebuia plătit nimic.

Ofiţerul a regretat acest moment de amabilitate. Aşezată pe scaunul din faţă, în partea dreaptă, fata a privit cât a privit, atentă, apoi nu s-a mai putut abţine să nu-l apuce pe poliţist de penisul întărit. Cum acesta avea un picior pe accelerator, a apăsat brusc, proptind maşina într-un stâlp, nu departe de casa psihiatrului. Le-a arătat cum să ajungă singure şi a rămas să fluiere a pagubă.

În prezenţa mamei, psihiatrul a ascultat atent toată povestea, şi-a notat ceva într-un carneţel, apoi s-a ridicat în picioare. Emma l-a descris, din cap până la picioare, fără să omită nimic. Doamna Hartland asista ruşinată, neînchipuindu-şi niciodată că fiica ei poate să rostească astfel de cuvinte. Psihiatrul a declarat fata în deplinătatea facultăţilor sale mintale, neuitând să specifice calitatea ei paranormală de a vedea oamenii goi.
– Pe mine cum mă vezi? a întrebat-o doamna Hartland înainte de a intra în casă.
– Cum să te văd?! s-a mirat fata. Aşa cum scrie în hârtie. Te văd în pielea goală. Pe toţi vă văd goi; pentru mine, lumea e dezbrăcată.

Mama ei s-a înroşit toată şi a împins-o pe scări în sus, încuind-o în cameră, de frică să nu-i vadă goi pe tatăl şi pe fraţii ei mai mari. I-a dus cina şi vestea că, a doua zi, la ora şapte, înainte de începerea orelor, trebuie să se prezinte în faţa consiliului profesoral. Fata şi-a pus tava în faţă admirând fundul flasc al doamnei Hartland, înainte de a citi hârtia primită de la şcoală, de a lua masa şi de a se culca, frântă de oboseală şi de mahmureala continuă, date de ultimele nopţi de dragoste şi beţie.

A doua zi, mama sa a dus-o până la cancelarie, ca să fie sigură că ajunge acolo cu mult timp înainte de a apărea profesorii. Emma se abţinea cu greu să nu râdă văzând trupurile goale ce intrau pe uşă, pline de importanţă, şi se aşezau la locurile lor. Se simţea ca atunci când a dus-o o mătuşă să se bronzeze la nudişti. La fel ca atunci, întorcea capul spre fereastră când vedea câte o burtă căzută, fese fleşcăite, umeri ieşiţi în afară, sâni alungiţi, corpuri umflate cu pompa sau, dimpotrivă, schelete mergătoare.

Profesorii se aşezaseră, iar fata a rămas în picioare, la capătul dinspre uşă al mesei. A fost luată la întrebări brusc, fără niciun fel de preparative, iar ea a răspuns exact, căutând să nu folosească decât vorbe frumoase, să nu-i insulte pe distinşii profesori. Când aceştia au degenerat în întrebări insinuante şi glume nesărate, povestea Emmei a început să se degradeze. Majoritatea profesorilor nu se vedeau din cauza mesei, dar putea să-i spună directorului că are testicule lungi, ca nişte pere, şi directoarei adjuncte că e rasă în regiunea pubiană. Uitând să mai consemneze în caietul ei, directoarea a sărit în picioare, roşie de furie, acoperindu-şi cu palmele regiunea respectivă. Profesorul de matematică i-a pus o mână pe umăr, liniştind-o şi făcând-o să se aşeze.

Emma a spus profesoarei de sport că are un corp frumos, dar o strică negul păros de pe abdomen, i-a spus domnului profesor de istorie, care înjura tot timpul evreii, că e tăiat împrejur şi că el însuşi e evreu, iar celei mai apropiate, profesoara de engleză, că îi lipseşte un sân. Profesorii au şuşotit ceva între ei, iar directoarea adjunctă le-a întins câte o bucată de hârtie, ruptă din caiet.

În liniştea care s-a lăsat, cu ochii pe fereastră, Emma vedea intrând pe poartă valul de elevi, goi ca într-un lagăr de exterminare. Se gândea că soarta îi e pecetluită, că trebuie să se mute la alt liceu, sau poate chiar în alt oraş, după cum vor hotărî părinţii. Nu îi părea rău decât după Sandra Heines şi John Brown. A văzut, deasupra clădirilor din apropiere, că se adună nori negri şi că începe să se întunece.

Bileţelele ajunseseră la director, iar acesta le citea cu atenţie, împărţindu-le în două teancuri.

În curte nu mai era nimeni şi se lăsase o linişte apăsătoare şi un întuneric ca noaptea. A putut vedea că apăruseră şi stelele în plină zi; cu nu mai puţin de o oră în urmă era dimineaţă însorită, iar acum era noapte cu stele.

Într-un târziu, directorul s-a ridicat în picioare, nemaipăsându-i de faptul că fata îl vede în pielea goală.
– Cei mai mulţi dintre noi, a spus, au hotărât că acest experiment, experimentul numărul 37, a fost un eşec lamentabil. În concluzie, va trebui să ne retragem.

Emma a văzut cum profesorii încep să se fleşcăie, să devină din ce în ce mai diformi, ca nişte păpuşi de ceară încălzite cu un arzător. Se topeau şi se modificau hidos, iar scaunele şi covorul îi absorbeau în timp ce se lichefiau. Îşi spunea că, în fond, ceea ce vedea era, poate, tot o viziune deformată. Poate că, de fapt, nu se întâmpla nimic, poate era joi dimineaţa şi soarele bătea în geamuri, poate că profesorii se sfătuiau ce să facă în privinţa ei, poate nici nu se vedeau dezbrăcaţi.

Ciudată iluzie. Profesorii se scurseseră în covor şi în lemnul scaunelor şi totul era uscat şi curat în urma lor, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Timidă, a deschis uşa cancelariei şi a privit pe culoar. Acesta era luminat şi o femeie de serviciu plimba plictisită un teu, învelit într-o cârpă, către uşa exterioară.
– Ce cauţi aici, la ora asta?! s-a speriat femeia.
– Am rămas închisă în laboratorul de biologie, a minţit fata.

Se uita contrariată la rochia albastră a femeii de serviciu, o rochie prost croită, dintr-un material ieftin. I-a atins umărul să vadă dacă e adevărată, apoi i-a pipăit materialul rochiei.
– Eşti îmbrăcată, a spus uimită.
– Cum, doamne iartă-mă, să nu fiu îmbrăcată? a întrebat femeia, contrariată.

Fericită, Emma a luat-o în braţe, s-a învârtit cu ea, apoi a rupt-o la fugă spre ieşire. Ceasul de la capătul culoarului arăta ora 22,00. Maimuţa sfrijită care era portarul era şi ea îmbrăcată şi s-a tras într-o parte recunoscând nebuna care îl pocnise cu geanta.

De bucurie că scăpase de coşmar, fetei îi venea să îmbrăţişeze toţi oamenii întâlniţi pe stradă.

Când a deschis uşa sufrageriei, a crezut că îngheaţă de emoţie, dar totul era ca înainte; toţii erau îmbrăcaţi. Terminaseră masa fără ea, dar îi opriseră câteva plăcinte. Fraţii ei priveau o comedie tâmpită la televizor, tatăl său citea un jurnal de seară, iar o cumnată şi sora ei mai mică desfăceau un scul de lână.
– Unde ţi-e geanta? a întrebat-o doamna Hartland.
– Am dus-o sus, a minţit Emma.

Mama ei a făcut un gest evaziv cu mâna, în timp ce strângea masa, spunându-i că i s-a părut că a intrat direct în sufragerie, apoi totul a intrat în cunoscuta plictiseală cotidiană. Nimeni nu pomenea nimic de fuga ei de acasă, de poliţie, de psihiatrie, de vreun consiliu profesoral sau de faptul că îi vedea pe toţi în pielea goală.

A mâncat o plăcintă şi, acuzând o indispoziţie stomacală, a urcat la ea în cameră, oarecum dezamăgită că totul reintrase în normal. A sunat-o pe Sandra, într-o doară, deoarece era sigură că totul nu fusese decât un coşmar, că a adormit, într-adevăr, într-un laborator şi a visat.
– Ce-ai făcut la consiliu? a întrebat-o prietena. Te-au exmatriculat?
– N-am fost la niciun consiliu.
– Cum n-ai fost la nici un consiliu?! a rămas cealaltă cu gura căscată. Emma, trezeşte-te! i-a strigat. Eşti beată sau obosită?
– Nici una, nici alta.
– Bine, atunci vezi că vin la tine. Îl aduc şi pe John. Găseşte un motiv şi vino afară! Te aşteptăm în părculeţul din faţa Hendersonilor.

Înainte ca Emma să-i spună că nu poate veni, că n-a fost nimic real, că e înnebunită şi s-a săturat de toţi şi de toate, Sandra a închis.

Cu toate că era o seară de primăvară destul de rece, Emma a deschis larg fereastra, privind în hău. Nu avea aer, simţea că se sufocă. Începuseră să-i ardă din nou obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub niciun chip.

Povestire de Victor Martin

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook