Am cunoscut oameni a căror nemulţumire se vede în tot trupul lor. Sunt ca nişte case cu uşile şi ferestrele zidite. Am cunoscut şi oameni a căror mulţumire îi face uşori, ţinându-i la suprafaţa lucrurilor, ca pe nişte frunze verzi şi lucioase, legănaţi parcă de unduirile blânde ale sufletului lor.

Dar atât mulţumirea, cât şi nemulţumirea vin din împăcarea sau neîmpăcarea cu alegerile pe care le facem în fiecare moment al vieţii. Căci în fiecare clipă suntem puşi în faţa unei alegeri, „sorţii” ne cer o mutare, ori pe alb, ori pe negru. Am fost întrebaţi sau ne-am întrebat chiar noi înşine: „Am de ales?”, realizând uneori prea târziu că alegerea nu se face neapărat între două lucruri de acelaşi fel.

Am simţit asta mai demult, în ziua în care am ales să-mi dau demisia, pentru prima oară în viaţa mea fără să am perspectiva unui alt loc de muncă. Mă simţeam de parcă m-aş fi pregătit să mă arunc în apa netedă şi nesfârşită a unui ocean, ţâşnind din strâmtoarea învolburată a unei cascade. A fost prima oară când sufletul meu nu a vrut să mai rabde. A fost prima oară când mi-am dezarmat mintea de biciurile pe care însuşi sufletul i le-a pus în mână, pentru a-l îmblânzi şi înduhovnici. A fost prima oară în 35 de ani când am simţit că nu mai am timp pentru a trăi cum îmi place, dacă nu încercam s-o fac atunci.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
3 comentarii »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul este semnat de Irina Mavrodin, care realizează şi un scurt portret biografic:

Alain Robbe-Grillet, scriitor francez născut pe 18 august 1922, este romancier, eseist şi autor de scenarii de film. Urmează cursurile Institutului Naţional de Agronomie din Paris, iar în 1945 obţine agregaţia de agronomie şi ocupă un post în cadrul Institutului Naţional de Statistică, până în 1948. Un an mai târziu, se consacră unor cercetări în domeniul biologiei, apoi este inginer la Institutul de fructe exotice, calitate în care călătoreşte în Maroc, Guineea, Guadelupa, Martinica. În 1953, publică romanul Les Gommes (Gumele), operă care stârneşte vii discuţii şi totodată îl consacră. În 1955, devine consilier literar la Éditions de Minuit, an când publică romanul Le Voyeur (Privitorul), urmat de La Jalousie (Jaluzeaua/Gelozia). În 1959 apare unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, Dans le labyrinthe (În labirint). În 1961 filmul lui Alain Resnais, după un scenariu al său, L’Année dernière à Marienbad (Anul trecut la Marienbad), este distins cu premiul ‚Leul de aur’ la Festivalul de la Veneţia. Este şi autorul unui important volum de eseuri, Pour un nouveau roman (Pentru un nou roman). Alături de Nathalie Sarraute şi de Michel Butor, e unul dintre creatorii ‚Noului Roman’ francez.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

Timp… arc de timp pansat privirii mea cu munţi de sare întrezăriţi printre gene din care picură cu precizia ceasornicului lacrimi cu gust amar de uitare. Privesc în sus: din curbura frunzei verzi, una aleasă de ochii mei, anonimă, a rămas doar o părere de linie între cer şi pământ. Chipuri se zăresc, vag, din gânduri galbene de amintire, nuanţă de ceară uitată în scorbura copacului vieţii cu goale ramuri în toamna fiinţei, cu uscate cireşe şi struguri dulci din via de acasă.

Cuvintele par să nu spună nimic, deşi vor să spună totul, la fel cum zbaterile aripilor rostesc zadarnic rugăciune zborului în captivitatea statică a coliviei.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Lordul Jim”:

„Era amurgul unei zile de iarnă. Începând de la amiază, vântul se înteţise, întrerupând traficul pe fluviu, şi sufla acum cu puterea unui uragan, în răbufniri ce răsunau ca nişte bubuituri de tun, slobozite peste ocean. Ploaia cădea în pânze piezişe, care biciuiau şi se spulberau, lăsându-l pe Jim să întrezărească tumultul ameninţător al apelor învrăjbite; mici ambarcaţiuni săltate haotic de-a lungul malului, clădiri nemişcate în ceaţa deasă, bacuri mari legănându-se greoi la ancoră, vaste barcaje zvârlite în sus, în jos şi dispărând într-un nor de spumă. O nouă rafală păru să nimicească tot ce se ivea văzului. Văzduhul era o apă zburătoare. S-ar fi zis că furtuna avea un scop hain, că în urletul vântului şi-n tumultul brutal al cerului şi al mării era o furie dezlănţuită împotriva lui, tăindu-i răsuflarea de spaimă. Stătea încremenit. I se părea că-l duce vârtejul.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
2 comentarii »

I

Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.

76 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Povestiri
57 comentarii »

Alexandrescu – Bolintineanul Cu aceşti doi poeţi munteni, prin excelenţă aşezaţi între clasicii noştri şcolăreşti, stăm în plină influenţă a poeziei franceze.

Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustaţa băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele şi fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în Bucureşti şi în Iaşi ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitaţie neogreacă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară
3 comentarii »