Fragmente din volumul „Lordul Jim”:

„Era amurgul unei zile de iarnă. Începând de la amiază, vântul se înteţise, întrerupând traficul pe fluviu, şi sufla acum cu puterea unui uragan, în răbufniri ce răsunau ca nişte bubuituri de tun, slobozite peste ocean. Ploaia cădea în pânze piezişe, care biciuiau şi se spulberau, lăsându-l pe Jim să întrezărească tumultul ameninţător al apelor învrăjbite; mici ambarcaţiuni săltate haotic de-a lungul malului, clădiri nemişcate în ceaţa deasă, bacuri mari legănându-se greoi la ancoră, vaste barcaje zvârlite în sus, în jos şi dispărând într-un nor de spumă. O nouă rafală păru să nimicească tot ce se ivea văzului. Văzduhul era o apă zburătoare. S-ar fi zis că furtuna avea un scop hain, că în urletul vântului şi-n tumultul brutal al cerului şi al mării era o furie dezlănţuită împotriva lui, tăindu-i răsuflarea de spaimă. Stătea încremenit. I se părea că-l duce vârtejul.”

„În tot timpul acesta, Jim a mai întrezărit o singură dată străşnicia furiilor mării dezlănţuite. Faptul acesta nu se întâmplă atât de des pe cât s-ar crede. Primejdia aventurilor marinăreşti şi a furtunilor are multe faţete, şi numai când şi când îţi apare în chip vădit acea violenţă cu intenţie sinistră, acel ceva nedefinit care sileşte mintea şi inima omului să creadă că înlănţuirea de calamităţi sau furia elementelor îl atacă cu gânduri rele, cu o forţă fără frâu, cu o cruzime dezlănţuită, vrând să-i smulgă din inimă orice speranţă sau teamă, chinul oboselilor şi setea de odihnă, vrând să sfărâme, să distrugă, să nimicească tot ce el a văzut, a cunoscut, a savurat, a iubit sau a urât, tot ce este necesar şi de nepreţuit — soarele, amintirile, viitorul — vrând să spulbere din faţa lui toate comorile lumii prin actul simplu şi groaznic al uciderii.”

„’Patna’ trecu strâmtoarea, traversă golful şi-şi urmă drumul prin braţul ’Primului grad’. Se îndrepta spre Marea Roşie, sub un cer senin, sub un cer fierbinte şi fără nori, sub o arşiţă care ucidea orice gând, chircea inima şi ofilea orice pornire de vlagă şi putere. Şi sub splendoarea sinistră a acelui cer, marea albastră şi adâncă rămânea liniştită, fără o mişcare, fără o undă, fără o încreţitură, vâscoasă, stătută, moartă. Cu un vâjâit uşor, ‚Patna’ tăia această câmpie netedă şi luminoasă, desfăşura pe cer o panglică neagră de fum, lăsa în urmă-i, pe ape, o panglică albă de spumă, pălind însă pe dată, ca năluca unei dâre lăsate pe o mare moartă de năluca unei corăbii.
Ca şi cum ar fi ţinut pasul pelerinilor în drum, soarele se ridica din ape în fiecare dimineaţă cu o răbufnire tăcută de lumină, exact la aceeaşi distanţă de pupa vasului, îl întâmpina la amiază şi-şi vărsa dogoarea razelor peste dorurile pioase ale oamenilor, lucea apoi la coborâş şi se cufunda misterios în ape, seară de seară, la aceeaşi distanţă de plecăciunile provei. Cei cinci albi trăiau pe bord, în partea din mijloc, izolaţi de încărcătura umană. Coviltirele acopereau puntea cu un înveliş alb de la un capăt la altul, şi numai un zumzet uşor, un murmur surd de glasuri triste, trăda prezenţa mulţimii de oameni peste întinsul înflăcărat al oceanului. Şi aşa se scurgeau zilele, liniştite, fierbinţi, grele, pierind una după alta în trecut, ca şi cum s-ar fi prăbuşit într-un abis despicat pe vecie de dâra vasului; iar vasul, singuratic sub şuvoiul de fum, îşi vedea neclintit de cale, negru, încins în acea imensitate luminoasă, pârjolit parcă de flăcările pâlpâinde ale unui cer nemilos. Nopţile coborau asupră-i ca o binecuvîntare.
O linişte minunată se lăsa asupra lumii, şi stelele păreau să trimită, cu seninătatea strălucirii lor, făgăduinţa unei păci eterne pe pământ. Luna nouă îşi arăta cornul şi scânteia jos, la apus — s-ar fi zis o aşchie scăpată dintr-un drug de aur. Marea Arabă, netedă şi rece la vedere ca o pânză de gheaţă, îşi desfăşura perfecta ei netezime până la cercul perfect al orizontului întunecat. Elicea se învârtea fără oprire, ca şi cum bătăile ei ar fi făcut parte din planul unui univers bine rânduit; de fiecare parte a navei, două brâzde adânci de apă, stăruitoare şi întunecate pe luciul nemişcat, închideau între crestele lor drepte câteva vârtejuri albe de spumă ce se spărgeau cu vuiet surd, câteva valuri mărunte, câteva încreţituri, câteva unde rămase îndărăt, tulburând faţa mării o clipă după trecerea vasului, ca apoi să se domolească, împroşcând uşor, şi să dispară în imobilitatea circulară a cerului şi apei, al cărei centru rămânea veşnic punctul negru al ‚Patnei’ în mişcare. Întârziind pe punte, Jim se simţea pătruns de certitudinea unei securităţi şi a unei păci nemărginite, oglindită în tăcerea încremenită a naturii, aşa cum chipul senin şi duios al unei mame oglindeşte sentimentul cert al unei dragoste puternice.”

„Coborând încetişor, aşchia de aur a lunii se pierduse pe întinsul întunecat al apelor, şi veşnicia de dincolo de cer părea să coboare mai aproape de pământ, cu sclipirea mai vie a stelelor, cu penumbra mai adâncă a cupolei translucide care acoperea discul neted al unei mări opace. Nava înainta atât de uşor, încât călătorii nici nu-i simţeau mişcarea, s-ar fi zis o planetă suprapopulată zorind prin întunecate spaţii de eter, dincolo de roiul sorilor, în singurătăţile profunde şi calme care aşteaptă suflul unor creaţii viitoare.”

„Îşi luase mâinile de pe copastie şi făcea gesturi largi, vrând parcă să arate cât de mare şi de straşnică îi era vitejia; glasu-i subţirel arunca strigăte prelungi deasupra mării; se plimba în vârful picioarelor, înainte şi înapoi, ca să dea şi mai mare greutate spuselor lui, când deodată s-a prăbuşit cu capul înainte, de parcă ar fi fost lovit din spate cu o măciucă. ‚Drace!’ a ţipat, căzând. După ţipăt a urmat o clipă de tăcere. Jim şi comandantul fuseseră şi ei zvârliţi înainte, dar ridicându-se, rămăseseră ţepeni şi uimiţi, cu privirea aţintită pe întinderea calmă a mării. Şi-au ridicat apoi ochii în sus, spre stele.
Ce se întîmplase? Bătăile gâfâinde ale maşinilor continuau. Fusese cumva oprit pământul din drum? Nu înţelegeau nimic, dar deodată marea liniştită, cerul fără nori li s-au părut groaznic de nestabile în imobilitatea lor, ca şi cum ar fi atârnat la gura căscată a unui hău de moarte. Mecanicul sărise în aer cât era de lung şi se prăbuşise iar grămadă. Şi grămada întreba: ‚Ce-i asta?’ cu glasul gâtuit de o spaimă cumplită. Un zgomot de tunet depărtat, de tunet foarte depărtat, ca un ecou de tunet, ca o vibraţie numai, s-a auzit o clipă, şi nava s-a cutremurat, la rândul ei, ca şi cum tunetul ar fi bubuit foarte adânc, sub apă. […] Carena ascuţită, urmându-şi drumul, păru să se ridice cu câteva degete de la un capăt la altul, de parcă ar fi devenit suplă, apoi se aşternu iar, rigidă, pe lucru, sfâşiind întinderea netedă a mării. Trepidaţia s-a potolit, şi bubuitul slab de tunet a amuţit brusc, de parcă nava ar fi trecut peste un brâu îngust de apă vibrantă şi aer bubuitor.”

„A văzut un vălătuc de nor negru, tăcut, care înghiţise o treime din cer. Ştiţi cum izbucnesc acolo astfel de rafale la vremea asta a anului. Întîi vezi că orizontul se întunecă, nimic mai mult; pe urmă se ridică un nor asemenea unui perete. O creastă densă de neguri, tivită cu alte licăriri alburii, se înalţă de la sud-vest, înghiţind constelaţii întregi; umbra ei zboară peste ape şi îmbină marea cu cerul într-un hău întunecat. Şi tot cuprinsul e liniştit. Nici vînt, nici freamăt. Nicio străfulgerare. Apoi, apare un arc străveziu; se mişcă întunecimile ca nişte ondulaţii ale beznei şi, deodată, vântul şi ploaia lovesc laolaltă cu o străşnicie de parcă ar avea de străpuns ceva solid. Un asemenea nor se ivise pe când ei nu-l văzuseră încă. L-au observat abia atunci şi erau încredinţaţi, pe bună dreptate, că dacă pe vreme absolut liniştită vaporul avea ceva sorţi de izbândă ca să se mai menţină cîteva clipe la suprafaţă, în schimb cea mai mică frământare a mării l-ar scufunda pe loc. Prima lui înclinare din pricina hulei care preceda astfel de furtună avea să fie şi ultima; avea să fie ca un plonjon ce se va prelungi, ca să spun aşa, cu un picaj lung, în jos, tot mai jos, până la fund. De aici, noi manifestări de spaimă şi porniri groteşti arătând o groază cumplită de moarte.”

„Simţisem că nava se mişcă. Îşi afunda prova… apoi o ridica încet… încet… nesfârşit de încet, şi imens de puţin. De multe zile nu făcuse nici măcar atâta. Norul trecuse înaintea noastră, şi această primă legănare părea a porni pe o mare de plumb. Nu era viaţă în mişcarea aceea, totuşi, a fost destul ca să-mi răstoarne ceva în cap. Ce ai fi făcut dumneata? Eşti sigur de dumneata… nu-i aşa? Ce ai face dacă ai simţi acum, în clipa asta, clătinându-se casa aici, clătinându-se puţin tocmai sub scaunul dumitale? Ai sări!”

„Nimic nu putea să fie mai adevărat: sărise, într-adevăr, pe vecie într-o groapă adâncă. Se prăbuşise de la o înălţime la care niciodată nu putea să mai urce. În timpul ăsta, barca depăşise etrava ‚Patnei’. Era atât de întuneric, încât cei din barcă nu se vedeau între ei, şi, pe deasupra, ploaia îi orbea şi aproape îi îneca. Jim spunea că era ca şi cum ar fi fost mânaţi de un torent într-o peşteră. Au întors spatele vijeliei; căpitanul a pus, pare-se, o ramă la pupa, ca să menţină barca cu vântul în spate, şi timp de două-trei minute sfârşitul lumii se arătase sub ropotul potopului, într-o întunecime de smoală. Marea şuiera ca ‚douăzeci de mii de samovare’.”

„Se petrece ceva neobişnuit cu orice barcă mică, pierdută în largul mării. Deasupra vieţilor scăpate de sub umbra morţii, pluteşte, pare-se, aripa nebuniei. Când nava a pierit, ai impresia că toată lumea ta a pierit; lumea care te-a făcut, care te-a păstrat la sân şi ţi-a purtat de grijă. E ca şi cum sufletele oamenilor plutind peste abis şi în contact cu imensitatea ar fi libere să făptuiască orice exces de eroism, demenţă sau ticăloşie. Desigur, aşa cum se întâmplă cu credinţa, cu gândirea, cu dragostea, ura, convingerile sau chiar cu înfăţişarea lucrurilor materiale, sunt tot atâtea naufragii, câţi oameni, dar în naufragiul acela era ceva abject, care făcea singurătatea şi mai deplină; era o vitregie de împrejuraţi care izola pe aceşti oameni şi mai deplin de restul omenirii, al cărei ideal de conduită nu fusese niciodată pus la încercare de o farsă atât de diabolică şi odioasă.”

„Iar răsăritul soarelui l-a găsit aşa cum sărise la început în prova bărcii. Ce persistenţă desăvârşită! […] Şase ore mai mult sau mai puţin în apărare; şase ore de nemişcare încordată, pe când barca înainta încetişor sau plutea încremenită, după toanele vântului; pe când marea potolită, în sfârşit, adormea; pe când norii treceau pe deasupra capului său; pe când cerul, cu imensitatea-i neagră şi opacă, se strângea într-o boltă lucitoare şi sumbră irizând o strălucire mai mare, şi se stingea la est şi pălea la zenit; pe când umbre întunecate, pătând stelele joase din spate, căpătau contururi şi relief, deveneau capete, umeri, chipuri, fizionomii… îl înfruntau cu priviri lugubre . . . aveau părul vâlvoi, hainele sfâşiate, pleoape roşii clipind în pragul zorilor.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
2 comentarii »