24 octombrie 2007

„Din istoria poeziei româneşti” de Paul Zarifopol

Alexandrescu – Bolintineanul Cu aceşti doi poeţi munteni, prin excelenţă aşezaţi între clasicii noştri şcolăreşti, stăm în plină influenţă a poeziei franceze.

Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustaţa băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele şi fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în Bucureşti şi în Iaşi ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitaţie neogreacă.

Romantism nu puteam avea, pentru că nu avusesem clasicism.

În poezie, ca şi în alte domenii ale vieţii, românii trebuiau să croiască pe de-a-ntregul. Era vorba de umplut cadre, date de o cultură nouă, impusă, prin fatalitate istorică, dinafară. Pe poeţii din jumătatea întâi a veacului XIX se cuvine dar să-i judecăm, mai întâi, ca pe nişte diletanţi de mare bunăvoinţă, plini de râvnă patriotică. Animaţi, în primul rând, de a da substanţă unei vieţi intelectuale naţionale care, cât de cât şi cât mai iute, să înceapă a lua loc în tabloul european.

Însă Grigore Alexandrescu se deosebeşte şi ne interesează prin aceea că spiritul său se sileşte a fi critic.

În prefaţa la culegerea sa de Poezii din 1847 (prefaţă retipărită şi în ediţiile ulterioare) citim lucruri ca acestea. Pomenind de un bărbat de spirit şi de gust care, întrebat de ce nu-şi publică scrierile, răspunde: M-am speriat de când am văzut atâţia poeţi, Alexandrescu continuă astfel: Negreşit, niciodată nu am avut mai multă îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate în parte din greşita idee că arta poetului ar fi mai uşoară decât a prozatorului după cum socotim cei mai mulţi, atunci când intrăm în cariera literară cu toată încrederea juneţii.

Iată excesul diletantismului literar, clar formulat de Grigore Alexandrescu în anul 1847: pletoră de poeţi pe piaţa literară, şi acest exces explicat prin convingerea comună că arta poeziei e uşoară. Poezia era sport obligator al băieţilor cu ştiinţă de carte.

Ion Ghica, care l-a cunoscut pe Alexandrescu din prima tinereţe, notează ca o curiozitate mania poetului de a tot îndrepta şi şterge tot timpul cât scria. Lui Ghica, îngrijirea literară a colegului îi părea manie… Alexandrescu însuşi gândea astfel. În prefaţa pomenită, el urmează aşa: cu cât arta e mai frumoasă, cu atât este mai anevoie; cu cât sunt mai rari poeţii care au lăsat numele lor la secoli, cu atât mai numeroşi aceia care s-au pierdut în adâncul uitării. Faimosul Béranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme, şi unul din capetele cele mai judicioase ale Franţei, zice că multe din cântecele sale mici l-au costat două şi trei săptămâni de lucru; mărturisire ce dovedeşte câtă străşnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; căci arta este aşa de întinsă şi variată, frumosul are atâtea nuanţe delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atâta trebuinţă de ale judecăţii ca să poată ajunge ţinta lor, încât nu este de mirare dacă desăvârşirea lipseşte la mulţi, cărora încă nu le lipseşte talentul, şi dacă literatură noastră nu se compunea până în anii din urmă decât din nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturii sălbatice, nu este, zic, de mirare dacă literatura noastră nu a dat încă nici un cap de operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decât în literaturile formate şi în limbile statornice, după cum o ştiu mai cu deosebire toţi acei care scriu şi, prin urmare, cunosc influenţa ce are limba asupra stilului.

Aşa judecă Alexandrescu situaţia poeziei române. Să nu ne mirăm auzindu-l zicând că Béranger este puternicul liric al timpilor moderni; să ne amintim mai bine că Goethe avea despre acum uitatul chansonnier aproape părerea lui Alexandrescu, şi să facem partea cuvenită schimbărilor ciudate ale gustului literar.

Ceea ce e cu deosebire preţios în judecăţile lui Alexandrescu e insistenţa împotriva ideilor şi a practicii diletante. El simţise exact păcatele amatorlâcului literar. Şi putem crede că nu e simplă şi banală formulă de modestie, când Alexandrescu, tot în prefaţa din care am citat, atribuie succesul versurilor sale persecuţiilor politice care făceau persoana lui foarte interesantă şi simpatică publicului pentru care scriau pe atunci tinerii români.

Foarte de însemnat e şi tonul în care vorbeşte Alexandrescu de poezia populară de inspiraţiile necultivate ale naturii sălbatice, cum zicea dânsul. Era de aşteptat ca un scriitor care preţuia atât de mult stricteţea straşnică în execuţia artistică, să fie nemulţumit de incorectitudinea atât de frecventă în versurile populare. Alexandrescu judecă poezia populară ca un elev pătruns de învăţăturile lui Boileau. Ciudăţenia sau necorectitudinea facturii literare îl face pe Alexandrescu să nu vorbească decât ironic de vechii poeţi ca Pralea, traducătorul Psaltirii în versuri, sau Paris Momuleanu.

Critica lui Alexandrescu se rezumă şi se precizează astfel în următoarele versuri din epistola către Voltaire:

Aş vrea să poţi să-nviezi, o zi numai să trăieşti,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbeşti.
Unul iscoditor trist, de termeni încornoraţi,
Lipsiţi de duh creator numeşte pe toţi ceilalţi,
Se plânge că nu-nţeleg acei care îl ascult,
În vreme ce însuşi el nu se-nţelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creştinesc,
Şi lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul, ce scrie pe şleau ca preotul de la sat,
Zice că e desluşit, se crede simplu, iar eu
Mă trag doparte, privesc şi scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi şi osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apollon nepoţi,
Râdem de unii câţiva, şi publicul de noi toţi.

În Alexandrescu aflăm un scriitor român, om matur pe la anii 40, pe care lupta pentru naţionalitate nu-l împiedica de a fi lucid literariceşte.

Spiritul său era prin excelenţă didactic. Când Alexandrescu spune: sunt din numărul celor care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte sentimente frumoase şi nobile, care înalţă sufletul prin idei morale şi divine, el nu repeta simplu o formulă a doctrinei clasiciste, ci îşi mărturisea însuşi temperamentul său literar. Până şi în erotica lui, altminteri neglijabilă, el strecoară bucuros idei generale. În faimosul vers: Să stăpânim durerea care pe om supune Alexandrescu a dat, fără să vrea, formula firii sale întregi. A fost un stăpânit şi, probabil, stăpânirea îi era lucru firesc; tot scrisul său e stăpânit, vorba lui e întotdeauna clar construită; lirismul aproape nul; iar singurul sentiment de care nu se sfieşte a se lăsa stăpânit e îndeosebi acela al umorului. Atitudinea lui e indulgent ironică, şi-i e firesc a vedea în uriciunile omeneşti partea poznaşă.

Ca material ideologic, contribuţia lui Gr. Alexandrescu mai aduce şi un pesimism, acordat, în tonul decepţiei; la dânsul evocarea trecutului este accentuată melancolic. Aşteptarea unui viitor mai bun e la Alexandrescu mai slab pronunţată decât la contemporani, cu atât mai mult decât la predecesorii săi.

Aceasta schimbă şi nuanţa naţionalismului său, care nu mai e elementar şi candid, cum era la mai toţi literaţii deşteptării româneşti. Iar în celebra satiră adresată Spiritului său, Alexandrescu ia hotărât poziţia intelectualului modern, în dezbinare, sau chiar în revoltă, faţă de banalii care formează publicul. La Alexandrescu auzim chiar pe cucoana mare şoptind vecinei, la masa de whist: A! ce nenorocire ma chére, ce idiot! Iar spiritul poetului, calificat de idiot pentru ignoranţa lui cartoforicească, îi răspunde consolator:

Dar cărţile cu mine nu pot să se împace,
Mai lesne pot a spune hoţiile urmate
La zece tribunale sub nume de dreptate,
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câţi sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele

Alexandrescu îşi face, cum vedeţi, bucuros ocazie de a lovi şi mediocritatea literară a timpului său.

Siliţi suntem a nota că el însuşi, cu toate că, în teorie, pleda cu cea mai sinceră convingere pentru o tehnică literară severă, în practică dă drumul multor versuri necorecte. La dânsul, ca la toţi înaintaşii, contemporanii şi mulţi din urmaşii săi în poezie, până târziu, se întâlneşte mai mult decât trebuie incorectitudinea ritmică, cu obişnuitele eliziuni, contracţiuni şi sinereze arbitrare.

Şi la dânsul, arhitectura bucăţilor e adesea defectuoasă; şi el nu ştie sau neglijează a grada impresiile, şi lui îi scapă franţuzismul urât. Insuficienţa lui lirică face că imaginea e obişnuit palidă, dacă este; iar spiritul său didactic îl duce adeseori prea departe, spre platul prozaism, şi reuşeşte în tonul solemn şi elocvenţa netedă. Nici ca muzicalitate, nici ca imagini, în scrisul său nu găsim versuri de pomenit, pentru că ar depăşi ceea ce, în sensul de care vorbim, realizase Eliade sau, mai rar, chiar şi Gh. Asachi.

De fabulele lui Alexandrescu nu e locul să pomenim aici. Pentru dezvoltarea de faţă, avem însă nevoie a cita aici, din fabula Dervişul şi fata, versurile următoare:

Se povesteşte cum că odată,
Un derviş pustnic, om cuvios,
S-amorezase, văzând o fată
Cu trup subţire, cu chip frumos.
Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
Şi în stil neted patima-şi spuse
Zicând: «Ascultă, eu te iubesc,
Şi pentru tine mult pătimesc.
Stilul acesta, adevărat,
Nu mi se pare prea minunat;
Dar pentr-un pustnic trăit departe
De ale lumii valuri deşarte,
Putem să zicem că nu e prost.

Astfel ironizează Alexandrescu stilul obişnuit al poeziei de dragoste de pe atunci. Numaidecât trebuie să citâm din poeziile lui de dragoste, pentru a verifica gradul de emancipare al acestui critic de erotica vulgară:

Adio! n-am cuvinte
Să-ţi arăt tot ce simte
În astfel de minuturi mâhnit sufletul meu.
E o durere mare,
Şi suferinţi, pe care
A le simţi pot numai, a le descri mi-e greu.

Cum vedem, nici Alexandrescu nu scapă de oarecare platitudine şi are şi norocul deplorabil de a uza de comodul paradox al celui mai inferior diletantism cu n-am cuvinte şi a le descri mi-e greu. N-am cuvinte este, în vorbirea literară, o intolerabilă infirmitate.

Alexandrescu mai poate zice şi aşa:

Dar însă suvenirul fiinţelor iubite
Va fi al meu suflet etern înfăţişat.
Pentru dar însă Alexandrescu are o curioasă predilecţie.
Sau, astfel, sau tot atât de plat prozaic:
Negreşit că Elisa de sine încântatâ,
Văzându-şi în fântână atâtea frumuseţi…

sau:

O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa;
Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;
Voi să-l trag, fierul iese, dar însă cu viaţa,
Şi cu sufletul meu.

Dar însă şi fierul greu (de ce greu? decât pentru rimă, epitet ales la întâmplare şi nepotrivit) şi fierul care iese cu sufletul şi cu viaţa sunt evident efectele unei neglijenţe ce deloc nu se potriveşte cerinţelor superioare ale criticului Alexandrescu.

Şi vânătorul ce imitează
Pe frunzuliţă un glas străin
De vicleşugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin

sunt versuri pe aproape de muzicalitatea celor de plăcintă de altminteri ca şi următoarele două:

Când pierzi o fiinţă obiect de iubire,
O lungă viaţă e nenorocire.

Şi parcă ne cuprinde un dor pervers după versurile dervişului:

Ascultă, eu te iubesc
Şi pentru tine mult pătimesc

versuri ce ne duc înapoi până la Neculai Văcărescu şi care, de altfel, se află aproape textual în Păstorul întristat al lui Cârlova, ni se face dor de asemenea naive platitudini vechi, când ne cad înainte platitudini pretenţioase ca:

Omul este o taină care-o ştie mormântul,
Femeia e un înger, viaţa-i un suspin.

Şi odată cu acest dor, un dor din necaz, ne cufundăm într-o perplexitate melancolică, aducându-ne aminte că Eminescu Eminescu, conducătorul frumoasei limbi vechi româneşti, aşează, cu un procedeu regretabil sumar, tot scrisul din vremea lui Alecsandri şi Bolintineanu în Veacul de aur al scripturilor române, pe când e doar de prima evidenţă că, pentru Eminescu, ca şi pentru acei dintre noi câţi iubesc trecutul fără rezervă, Veacul de aur al scripturilor române îl umplu atât de frumos Dosoftei, Costin şi Neculce.

Îl mustra odată Eliade pe Alexandrescu că nu urmează regulat cursurile. Alexandrescu îi răspunse că lui îi trebuie filozofie, şi aşa ceva nu se află la Sf. Sava. În adevăr, alături de exigenţa scrupuloasei corectitudini artistice, Alexandrescu a iubit şi filozofia, ca să zicem aşa. Silinţele sale în această direcţie însă, nu trec dincolo de vagi tristeţi asupra scurtimii vieţii pământeşti, asupra răutăţii nepedepsite a oamenior, şi de acea religiozitate lamartiniană nebuloasă şi inconsistentă cu suprafaţa sonoră şi cu un foarte anemic fond de imaginaţie şi de pasiune. Gândirea lui Alexandrescu rămâne mediocră. Ca toată grupa începătorilor noştri, el era prea puţin cugetător, prea puţin cărturar. Rămân însă cel puţin aceste două cerinţe ca noutăţi preţioase: scrupulozitatea artistică şi nevoia de a îmbogăţi cu fond serios poezia ce se năştea, prin silinţele lui şi ale altora. Şi în privinţa lui Alexandrescu dar, rămâne să ne mulţumim, în definitiv, cu o contribuţie valoroasă la formarea limbii literare, să ne mulţumim cu un scris liber de străinismul tradiţional, ca şi de comicăriile pernicioase ale latiniştilor.

* * *

În poezia Mângâierea, dedicată Unei tinere femei, Alexandrescu scrie astfel:

Sub degetele tale, în sunete argintoase
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimelor stinse cenuşe înviezi.

Trebuie să presupunem că, prin acorduri fioroase, Alexandrescu vrea să spuie: acorduri care-l înfioară fiindcă dacă pianista preludează dulce, cum zice versul, e de neînţeles ca sufletul poetului să răspundă cu acorduri fioroase. E o mare violenţă de vocabular, care trebuie semnalată: şi la acest iubitor al corectitudinii, sentimentul vorbei materne e nesigur, şi el cade pradă arbitrarului. Dar citatul l-am făcut de dragul clavirului.

Istoria clavirului în literatura noastră ar putea da un paragraf savuros. Clavirul a fost un element de modernism în poezia noastră de dragoste; Catincile, Marghioalele, Ruxandrele şi celelalte amante, acum cu totul dezafectate, nu fuseseră pianiste.

Ca şi amanţii lor, poeţi, ele îşi comunicau sentimentele pronunţate, de preferinţă prin lăutari. Nu aveau, probabil, încă, sufletul prea artistic. Era în veacul de aur al eroticii fără complicaţii.

Să trecem însă la Bolintineanu. Bucata e intitulată Evelina şi este a doua cu acest titlu , iar versurile cu clavirul sunt acestea:

Ea zice şi, pe faţă trecând bucle de fir,
Se scoală şi s-aşează să cânte la clavir…
Sub degete de purpur octavele d-ivor
Intonă un aer dulce, suav, desfătător.
E sufletul ei tânăr, plin de melancolie,
Ce cură în torente de-amor şi armonie…

Împreună cu clavirul, numele Evelina e un mare simptom de modernizare. În colecţia poeziilor din tinereţe (nepublicate încă), cum explică titlul, pe care Bolintineanu le tipăreşte în 1869, deci în plină maturitate, sunt multe bucăţi intitulate cu nume de femei.

Avem, de exemplu: Lilia, Dilica, Aleiza, Dora, Tecla, Elia, Milia, Tilia, Zilia, Virginia, Amelia, Dilia, Binica, Flora, Lucia, Tedica, Helisa, Lusica, Ada, Adica în sfârşit Evelina, pianista citată mai sus. Evelina revine de trei ori în titlu:

Sunt gelos, o, Evelino,
Idol dulce şi rebel.

Şi totuşi, numele acestea şi clavirul semnalează o revoluţie în poezia română de dragoste. Toate numele acestea, ca şi instrumentul de muzică, sunt rechizite occidentale. S-a isprăvit erotica orientală, în şalvari de mătase şi papuci călcaţi.

Totuşi, ciudat amănunt, şi probabil o simplă scăpare din vedere a poetului. În prefaţa acestei colecţii, Bolintineanu spune aşa: Aceste poezii, scrise în frageda tinereţe, nu au nici un raport cu viaţa autorului. Ele sunt o vibraţiune hymnurilor greci şi latini, care fac şi astăzi literatura şi poezia tuturor naţiunilor Europei.

Faptul imaginaţiunii, şcoala elegantă amoroasă în care au strălucit Sapho şi Horace (aşa scrie Bolintineanu, ŕ la française, Horace, Catulle, Properce şi alţii…).

Românii, dominaţi de limba, de datinile grece, în mijlocul suferinţelor şi aspiraţiunilor către un viitor român, cugetau şi visau ca poeţii antici amoroşi şi graţioşi, în acea poezie delicată şi suavă prin care Anacreon venea să ia locul lui Homer sub altă fază. Astfel era şcoala unde Văcăreştii, Conachii împleteau pe rozele Greciei crinii Carpaţilor, când veniră şi alţi poeţi, spre a da mai multă vigoare nervelor acestei poezii. Sub impresiunea şcolii antice, scrisesem cele mai multe din aceste poezii, pe care nu le-am publicat niciodată. Această carte este o cestiune de curiozitate. Această şcoală nu mai este de timp. Cată a se cânta eroii, faptele lor strălucitoare, durerile şi aspiraţiunile naţiunii.

Bolintineanu păcătuieşte aci prin modestie, sau marea lui spontaneitate îi ascundea lui însuşi meritele lui ca răsturnător al eroticii Văcăreştilor şi a lui Conachi. El a dat haină occidentală poeziei române de dragoste. Şi nici nu e exact că această poezie, anacreontică cum o judecă el, ar fi rămas, pentru dânsul, o curiozitate. Fiindcă, deşi aproape nici una din bucăţile acelei colecţii a poeziilor din tinereţe n-a trecut întocmai în culegerea Poeziilor ordinată de chiar autorul şi tipărită sub privegherea minuţioasă a lui Gh. Sion, stilul a rămas acelaşi. A rămas acelaşi, şi în bucăţile eroice, în poezia de genul nou, care va să zică.

Prefaţa din care am citat este un monument al superbei neglijenţe, care a caracterizat toată cariera literară a lui Bolin tineanu. Iată un om care deloc nu se gândea la greutăţile artei literare, cum făcea Alexandrescu. Bolintineanu este un fel de reproducere în negativ a acestuia şi s-ar zice uneori: o caricatură a lui.

Bolintineanu a fost un scriitor de pură bunăvoinţă. Un prea zelos umplutor de cadre, şi ca atare istoria literară nu-l poate trece cu vederea. A scris de toate, cu o fertilitate inocentă, nepăsătoare. În vremile acele, poligrafia masivă opera ca putere solicitatoare a atenţiei publicului, şi ca stimul pentru începători.

Stimul adesea de o valoare cam dubioasă, dar în sfârşit: un stimul.

În colecţia pomenită, poezia Mihai la Călugăreni ne aduce versurile acestea:

Cerul, cât vederea poate să zărească,
Nu-nveleşte încă tabăra turcească.
Dar Mihai în cortu-i nu se odihneşte,
Cheamă căpitanii şi astfel le vorbeşte:
Turcii ne întrece prin numărul lor,
Batori refuză al său ajutor.
Ce credeţi a face? – ne vom bate oare?
Toţi exprim mirarea de-a se apăra…

Dar Mihai răspunde:

Domnul ce nu are suflet a muri,
Pentru tron şi ţară nu merită a fi!
A fugi de luptă, nu e demn de noi,
Sunt român, românul moare ca eroi.

Acesta-i Bolintineanu, din tinereţe până la bătrâneţe. O egală şi senină insensibilitate pentru raportul între ritm şi ideaţie, pentru vocabular, ca şi pentru imagine. Peste tot: aceeaşi candidă şi monotonă neglijenţă literară.

Prea puţine reuşite, convenabile la limită, la întâmplare, apar în această masă literară ieşită din o uşoară şi neobosită bunăvoinţă.

Astăzi, Bolintineanu apare ca autor vesel fără voie. În acest sens, sunt mai ales de recomandat romanele, cu deosebire acel intitulat Manoil, în întreagă această producţie aproape parodistică.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

3 thoughts on "„Din istoria poeziei româneşti” de Paul Zarifopol"

  1. Iulia Muşat spune:

    :))
    Sa-vu-ros! Inteleg de ce ti-a placut.
    Dar o iau ca pe o provocare: o sa caut si o sa ai si reversul medaliei, curand. Tot din punctul de vedere al unui critic literar. Pentru ca pana la poezia slaba a unui Alexandrescu si a unui Bolintineanu nu aveam deloc poezie. Asta face a se ierta multe lucruri.

  2. Silvia Velea spune:

    Cum, bre, nu fuse poezie? Poate nu fuseră doar poeţi sau mari poeţi, da poezie fuse! De la alde Dosoftei, Anton Pann, Heliade Rădulescu, Vasile Aaron, Iancu şi Ianache Văcărescu…
    Acu’, matale ai mai multă şcoală şi te cred când spui ce spui, da’ntreb şi eu ca omul, cu ăştia ce facem? :-S

    Oricum, mi-a făcut mare plăcere să mă reîntâlnesc cu Zarifopol, uneori abia simţi ironia lui, dar când te uiţi la tine, eşti plin de tăieturi. :))

  3. Iulia Muşat spune:

    Nu punem monumentele ca Dosoftei la socoteală (că „Psaltirea în versuri” rămâne nefăcuta minunată a nefăcutelor); dacă vrei te sprijin şi eu cu Miron Costin şi primul poem filozofic (cu rezervele de rigoare) românesc: „Viiaţa lumii”.
    Văcăreştii şi ai lor – de acord, însă chiar romanticii paşoptişti i-au cinstit cum se cuvine.
    Da’ e puţini, bre.
    Pann şi Heliade tot pe la „paş’opt” şi-au făcut veacul (deci intră la ce zisei io).
    În comment vorbeam, însă, de valoarea lor ca generaţie şi de intrarea poeziei româneşti în modernitatea literaturii europene prin efortul lor. Până şi critica literară e un lucru care la noi mijeşte cu ei (trăiască dom’ Kogălniceanu); i-o fi plăcut lui Zarifopol critica lui Alexandrescu; da’ dacă se ţinea ăsta serios de a se face critic, nu rămâneam noi fără „Satiră. Duhului meu”, „Umbra lui Mircea. La Cozia” şi excelentele fabule?
    Şi apoi :)) are Heliade nişte poezii de te umflă râsu’. Ori ţi se pare că toate scrierile lui Eminescu erau de karata „Odei (în metru antic)”?
    Că tot veni vorba: este sau nu poezia aia de-o râde Zarifopol piatra de temelie pe care se aşază Eminescu? Să vedem „Epigonii”… şi dacă zice el de ei… n-o fi vreo treabă? Cred că n-are nicio relevanţă câte poezii proaste au scris, efortul colectiv de generaţie care a construit literatură şi a făcut o revoluţie e mai important.

    [Şi lasă, bre, cine are mai multă şcoală şi pe unde. Că vrusei doar să ridic batista. Ori crezi că Zarifopol nu poate fi contrat? :)) Şi pe deasupra, e întotdeauna o plăcere să discut în contradictoriu cu tine. Ţin la adversari redutabili ca la fraţii mei.]

    Spor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook