Începând de vineri, 15 iunie 2012, filmul „Vacanţă după gratii” („Get the Gringo”), avându-l în fruntea distribuţiei pe Mel Gibson, intră în cinematografele din Bucureşti şi din întreaga ţară. Filmul va rula la Hollywood Multiplex Bucureşti Mall, Movieplex, Cinema City Cotroceni şi Sun Plaza, Grand Cinema Digiplex, The Light Cinema şi Glendale Studio, precum şi în ţară, la Hollywood Multiplex Lotus Oradea, Cortina Cinema Digiplex Oradea, la Cityplex Constanţa şi Brasov, la Odeon Cineplex Cluj-Napoca, în reţeaua Cinema City din Arad, Brăila, Piteşti, Cluj-Napoca şi Constanţa, precum şi la Grand Mall Cinema – Satu Mare.
La Editura Humanitas a apărut în variantă audio „Cartea cu Apolodor„, minunata creaţie a lui Gellu Naum, în lectura lui Dorinei Chiriac.
Apolodor este cel mai simpatic pinguin-tenor din toate timpurile. Vesel şi optimist – cum să nu-l iubeşti? Unde mai pui că e „grăsuţ, curat, atrăgător” şi, mai ales, prietenos şi sufletist. Atât de mulţi prieteni îi stau alături! De la cămila Suzi, maternă şi talentată, şi până la cea mai mică maimuţică, care e doritoare de măritiş şi vorbeşte româneşte. Deşi Apolodor e respectuos şi drăguţ cu toată lumea, exista pe lume şi indivizi mai neprietenoşi, cum e banditul-pistolar Salliver Tom sau cum sunt cei care l-au expulzat pe Lună. Iar din Sahara în Uruguay şi din Connecticut până pe Lună multe se pot întâmpla. Dar să nu anticipăm. Aventura lui Apolodor în jurul Pământului e colorată şi plină de surprize.
Dorina Chiriac nu este la prima întâlnire cu Apolodor. I-a mai împrumutat vocea şi i-a mai istorisit păţaniile în spectacolul „Apolodor”, alături de Ada Milea. Actriţa a făcut şi o dedicaţie cu acest audiobook: „Pentru fiica mea Sonia, să-i fie călăuză în călătoria prin viaţă. Să-şi caute şi să-şi găsească locul. Fericită.”
Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.
– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?
Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.
– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.
– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.
Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.
Spectacolul realizat de Mircea Anca la Teatrul Naţional Bucureşti îmbină trei poveşti de dragoste, trei destine şi trei personaje speciale interpretate de Carmen Ionescu, Iuliana Moise şi Constantin Dinulescu. Întrebarea este însă una singură: infernul sunt ceilalţi?
Fragmente din romanul „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, tradus de Catinca Bratu şi Lucian Ralea, ediţia apărută în 2001 la Polirom:
„Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rând unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am niciun chef să le înşir pe toate. Mai întâi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cât de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face câte două hemoragii fiecare. Sunt foarte sensibili când e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sunt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da’-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gând să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întâmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărât unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la fiecare sfârşit de săptămână. Când m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curând un „Jaguar”. O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Când locuia la părinţi nu era decât un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sunt filmele. Să n-aud de ele!”
Fragmente din lucrarea „Elogiul Nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei”:
„Prostia vorbeşte:
Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proştii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor.”
„Aflaţi mai întâi că nu mă sinchisesc nici cât negru sub unghie de acei mintoşi care, doar fiindcă un om se ridică în slăvi pe el însuşi, îl acuză de neghiobie şi neobrăzare. Să-i zică ei nerod cât vor pofti, dar să recunoască măcar că asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile? Cine m-ar putea zugrăvi aidoma cum sunt mai cu har decât eu însumi? Doar să nu se mai găsească vreunul care să susţină cum că m-ar cunoaşte el mai bine decât mă ştiu eu.
Şi chibzuiesc că nu-i ajung nici pe departe în îngâmfare pe înţelepţi şi pe principi. Ruşinându-se chipurile să-şi ridice ode ei înşişi, aceştia oploşesc de obicei câte un panegerist mieros saucine ştie ce pot de doi bani care se prinde să îi laude pentru arginţi, adică să le înşire minciuni. Şi iată-l pe sfiosul erou cum se umflă în pene şi nu îi mai poţi ajunge cu prăjina la nas din pricină că neruşinatul său proslăvitor se încumetă să aşeze în rândul zeilor cea din urmă pramatie, să dea drept model desăvârşit al virtuţii pe cel pe care îl ştie cufundat în toate viciile, să împodobească o cioară cu pene de păun, să înălbească pielea unui negru sau se străduieşte să facă din muscă elefant… Apoi eu doar urmez proverbul: De nu te laudă nimeni, laudă-te singur.”
Încarc...
30 voturi
