1 ianuarie 2008

J.D. Salinger sau metafora veghii continue

J.D. SalingerFragmente din romanul „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, tradus de Catinca Bratu şi Lucian Ralea, ediţia apărută în 2001 la Polirom:

„Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rând unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am niciun chef să le înşir pe toate. Mai întâi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cât de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face câte două hemoragii fiecare. Sunt foarte sensibili când e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sunt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da’-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gând să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întâmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărât unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la fiecare sfârşit de săptămână. Când m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curând un „Jaguar”. O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Când locuia la părinţi nu era decât un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sunt filmele. Să n-aud de ele!”

„Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep. Pencey Prep e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentând un tip straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decât să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: ‘Din 1888, şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară’. Asta să i-o spună lui mutu’. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decât la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia probabil că aşa erau când au venit la Pencey.”

„Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfârşit de trimestru, când veneau părinţii să discute cu bătrânul Thurmer ― dar fusese în zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală cu nivel foarte înalt. Zău că da!”

„Soţii Spencer aveau camere separate. Erau oameni la vreo şaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viaţă. Ştiu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gândit. Voiam să spun că m-am gândit destul de mult la bătrânul Spencer, şi, dacă te gândeşti prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăieşte. Voiam să spun că-i cocârjat de tot şi abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mână trebuie să iasă unul dintre băieţii din rândul întâi să i-o ridice. Şi, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gândeşti la el, cât trebuie şi nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci când, împreună cu câţiva băieţi, am fost la el şi ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo, veche şi zdrenţuită, pe care el şi doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav când o cumpărase. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Uite, vezi pe câte unul bătrân ca naiba care totuşi e în stare să se bucure când cumpără o pătură!

„― Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.
― Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa.
Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sunt aşii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!

„Mi se întâmplă destul de des să spun ‘Mamă!’ Mai întâi pentru că am un vocabular păcătos, şi pe urmă pentru că uneori mă port ca un puşti. Pe atunci aveam şaisprezece ani, acum am şaptesprezece, şi uneori mă port de parcă aş avea treisprezece. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma’ [circa 2m] şi o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului ― în partea dreaptă ― am milioane de fire albe. Le am de când eram mic. Şi totuşi, câteodată mă port de parcă n-aş avea decât doisprezece ani. Toţi spun aşa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sunt sută la sută cum spun ei. Mie puţin îmi pasă, dar uneori mă cam plictiseşte când mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aş fi mult mai mare decât sunt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-şi dau seama niciodată. Dar ei nu-şi dau seama de nimic.

„Asta-i nenorocirea cu mine! Eu cred că sunt cel mai mare obsedat sexual. Uneori îmi vin în minte nişte ticăloşii foarte mari, de la care nu m-aş da îndărăt dacă s-ar ivi ocazia. Înţeleg chiar că poate fi foarte amuzant, într-un fel parşiv, să te-mbeţi cu o fată şi s-o împroşti cu apă sau cu alcool pe faţă şi ea pe tine. Dar, la drept vorbind, nu-mi place ideea. Dacă stai şi te gândeşti bine, e o porcărie. Cred că, dacă nu-ţi place o fată cu adevărat, nu trebuie să te aiureşti cu ea, iar dacă într-adevăr îţi place, înseamnă că-ţi place şi faţa ei, şi atunci nu se poate să faci porcării d-astea şi s-o împroşti cu apă. Păcat că o porcărie d-asta poate fi uneori amuzantă. Iar când încerci să nu fii prea păcătos sau să nu strici un lucru într-adevăr frumos, vezi că fetele te privesc cam curios. Am cunoscut acu’ vreo doi ani o fată care era şi mai stricată decât mine! Mamă, ce stricată era! Totuşi, un timp ne-am distrat destul de bine, aşa, într-un fel cam păcătos! Amorul ăsta fizic e un lucru tare complicat, nu ştiu niciodată ce naiba se întâmplă cu mine. Îmi tot impun reguli de conduită şi le calc imediat. Anul trecut mi-am impus să renunţ să mă mai aiuresc cu fete de care, de fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, mi-e silă. Şi totuşi, nu m-am ţinut de legământ. L-am călcat în aceeaşi săptămână ― de fapt, în aceeaşi seară. Am petrecut toată noaptea sărutându-mă cu o fată îngrozitor de artificială, una Anne-Louise Sherman. Sexualitatea e un lucru tare complicat, n-o pot înţelege. Zău că nu!

„Ştiam că nu e cazul să mă pun la fix pentru o prostituată sau aşa ceva, dar asta îmi dădea, cel puţin, o ocupaţie. Eram cam nervos. Începusem, ce-i drept, să fiu destul de excitat, şi, mă rog, dar totuşi eram puţin nervos. Şi dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu sunt fată mare. Zău că sunt. Am avut, ce e drept, destule ocazii să devin bărbat, dar n-am ajuns niciodată până la capăt. Întotdeauna intervine câte ceva. De pildă, când eşti acasă la o fată, se întâmplă întotdeauna ca părinţii să se întoarcă când nu trebuie ― sau te temi c-au să se întoarcă. Dacă eşti cu o fată în maşina cuiva şi stai pe bancheta din spate, în faţă sunt întotdeauna alţi doi, şi fata care stă în faţă moare de curiozitate să ştie ce se petrece în toată maşina. Vreau să spun că există veşnic în faţă câte o fată care se întoarce să vadă ce naiba se întâmplă. De fiecare dată intervine câte ceva. Totuşi, de vreo două ori era cât pe ce să se întâmple. Mai ales odată, mi-aduc foarte bine aminte. A intervenit însă ceva ― nici nu mai ştiu ce. Problema e că, de cele mai multe ori, când aproape c-ai ajuns să te culci cu o fată ― bineînţeles dacă fata nu-i prostituată sau mai ştiu eu ce ―, îţi spune mereu să te opreşti. Şi nenorocirea e că eu mă opresc. Majoritatea nici nu se gândesc să se oprească. Dar eu nu pot altfel. Nu ştii niciodată dacă vor într-adevăr să te opreşti sau dacă le e îngrozitor de frică sau dacă-ţi spun să te opreşti numai pentru ca vina ― dacă totuşi mergi până la capăt ― să fie a ta şi nu a lor. Totuşi, continui să mă opresc. Nenorocirea e că mi-e milă de ele. Adică majoritatea fetelor sunt atât de proaste şi de neajutorate! După ce le săruţi şi le mângâi un pic, le vezi cum încep să-şi piardă capul. Orice fată, cînd începe să se încălzească, îşi pierde uzul raţiunii. Nici eu nu pricep de ce le ascult când îmi spun să mă opresc. Şi după ce le duc acasă începe să-mi pară rău că m-am oprit, dar totuşi continui să mă opresc.
Deci, în timp ce-mi schimbam cămaşa, mă gândeam că, într-un fel, asta va fi ocazia aşteptată. Mă gândeam că, dacă tot e prostituată, măcar să învăţ ceva de la ea, că poate mâine, poimâine mă însor, sau mai ştiu eu ce! Uneori mă îngrijorează toată povestea asta.”

„Nu pot să mă rog oricând vreau. În primul rând, fiindcă sunt un fel de ateu. Îmi place Cristos, dar nu prea mă înnebunesc după celelalte poveşti din Biblie. De pildă, Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mă enervează îngrozitor. După ce s-a prăpădit Isus, s-au purtat mai bine, dar cât timp a trăit i-au folosit cât i-ar fi folosit o gaură-n cap. L-au tras tot timpul pe sfoară. Aproape că nu există personaj în Biblie care să nu-mi placă mai mult decât Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mie, din Biblie, după Cristos cel mai mult îmi plăcea demonizatul ăla care trăia în peşterile de îngropăciune şi care se tot izbea cu pietre. Nenorocitul ăla îmi place de zece ori mai mult decât toţi Apostolii la un loc. Când învăţam la Whooton, era un băiat, unul Arthur Childs, care stătea pe acelaşi culoar cu mine şi cu care mă certam mereu în legătură cu asta. Childs ăsta era quaker, şi aşa mai departe, şi citea Biblia de dimineaţa până seara. Era un puşti de treabă şi îmi plăcea, dar părerile noastre despre lucrurile din Biblie, şi mai ales despre Apostoli, se deosebeau ca de la cer la pământ. Îmi tot spunea mereu că, dacă nu-i iubesc pe Apostoli, înseamnă că nu-l iubesc nici pe Cristos, şi aşa mai departe. Spunea că, din moment ce-i alesese Cristos, trebuie să-i iubim şi noi. Şi eu îi răspundeam că ştiu că i-a ales El, dar că-i alesese la întîmplare. N-avusese timp să umble prea mult şi să analizeze pe toată lumea. I-am spus că nu-l condamn pe Iisus. De fapt, nu era vina Lui dacă n-avusese timp să-i verifice. Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe Childs dacă crede că Iuda ― ăla de-l trădase pe Cristos ― a nimerit în iad după ce s-a sinucis. Childs mi-a răspuns că e sigur de asta. Şi tocmai aici nu eram de acord cu el. I-am spus că fac prinsoare pe o mie de dolari că Cristos nu l-ar fi trimis pe Iuda în iad. Dac-aş avea o mie de dolari, aş face prinsoare şi azi. Apostolii, da, sunt convins că l-ar fi trimis în iad ― cât ai clipi din ochi ―, dar Cristos nu, aş putea pune mâna-n foc că nu. Childs mi-a spus atunci că nenorocirea e că nu mă duc niciodată la biserică. Şi ce-i drept, e drept, nu mă duc. În primul rând, pentru că părinţii mei au religii deosebite, şi pe urmă, pentru că noi, toţi copiii din familie, suntem atei. Dacă vreţi să ştiţi, eu pe pastori nu pot să-i văd în ochi. Toţi pastorii de prin şcolile pe unde am învăţat, când ţineau predici, aveau voci îngrozitor de cucernice. Şi mie tare mi-e silă de asta. Nu înţeleg de ce naiba nu vorbesc ca oamenii. Par atât de falşi când vorbesc.”

„Nu era chiar atât de frig ca în ajun, dar soarele tot nu apăruse şi nu era o vreme prea plăcută pentru plimbare. Şi totuşi, mi s-a întâmplat un lucru foarte simpatic. În faţa mea mergea o familie care se vedea cât de colo că ieşise de la biserică ― mama, tata şi un puşti de vreo şase ani. Păreau cam săraci. Tatăl purta o pălărie gris-perle dintr-acelea pe care le poartă oamenii săraci când vor să pară eleganţi. Mergea discutând cu nevastă-sa, fără să se sinchisească de puşti. Puştiul era foarte simpatic. Mergea pe partea carosabilă a drumului, nu pe trotuar, dar totuşi la margine. Mergea de parcă ar fi urmat o linie dreaptă, aşa cum fac de obicei copiii, şi cânta ca pentru el. M-am apropiat puţin, ca să aud ce cânta. Era un cântec pe care-l ştiam: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Avea o voce tare frumoasă. Se vedea cât de colo că nu cântă decât aşa, pentru plăcerea lui. Maşinile treceau cu un zumzet surd şi se auzea scârţâit de frâne-n dreapta şi-n stânga, părinţii nici nu-l băgau în seamă, iar el îşi vedea de drum, mergând pe lângă trotuar şi cântând Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puţin sufletul.”

„Totuşi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămâneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mişca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori şi tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi peşti, păsările zburând spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor subţiri, bând apă la izvor, şi femeia indiană cu sânii goi ţesând aceeaşi pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrân sau, mă rog… nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseşi sau fetiţa care-ţi fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină şi acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoţiţi de domnişoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseşi pe părinţi certându-se groaznic în baie sau pur şi simplu trecuseşi pe stradă pe lângă o băltoacă cu benzină în care văzuseşi un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel ― nu pot să vă explic ce vreau să spun. Şi chiar dac-aş putea, nu ştiu sigur dac-aş vrea.

„Singurul lucru care-mi venea în minte [acuzat că nu-i place nimic pe lume] erau cele două călugăriţe care strângeau bani în coşuleţele alea vechi de paie. Mai ales cea cu ochelarii cu rame de fier. Şi băiatul pe care-l cunoscusem la Elkton Hills. Era un băiat la Elkton Hills pe care-l chema James Castle, care n-a vrut să retragă ceea ce spusese despre un alt băiat, unul Phil Stabile, care era foarte încrezut. James Castle spusese că-i foarte încrezut, şi un prieten împuţit de-al lui Phil Stabile s-a dus şi l-a turnat. Atunci Stabile, cu alţi şase băieţi ― nişte brute împuţite ― s-au dus în camera lui James Castle, au intrat, au încuiat uşa şi au încercat să-l facă să-şi retragă cuvintele, dar el a refuzat. Şi atunci au început să-l aranjeze. Nu vreau să vă spun ce i-au făcut ― e prea dezgustător ―, dar James Castle tot n-a vrut să-şi retragă cuvintele. Şi dacă l-aţi fi văzut. Era un tip mărunţel, pirpiriu, numai piele şi os, cu încheieturile de la mână groase cam cât un creion. Şi ştiţi ce-a făcut până la urmă? În loc să-şi retragă cuvintele, a sărit pe fereastră. Eu eram sub duş şi era gălăgie, dar tot am auzit când a căzut. Numai că mi-am închipuit că picase ceva pe fereastră ― un radio sau un birou sau, mă rog, altceva, dar nu un băiat. Pe urmă i-am auzit pe toţi alergând pe culoar şi coborând scările în fuga mare, aşa că mi-am pus halatul de baie şi am alergat şi eu jos, unde l-am găsit pe James Castle zăcând acolo pe treptele de piatră. Era mort, şi peste tot erau numai dinţi sfărâmaţi şi sânge, şi nimeni nici măcar nu se apropia de el. Era îmbrăcat cu un pulovăr pe gât, pe care i-l împrumutasem eu. Şi ştiţi ce-au făcut cu tipii care fuseseră în cameră cu el? I-au eliminat. Atâta tot. N-au făcut nici măcar puşcărie.
Asta era cam tot ce mi-a venit în minte. Cele două călugăriţe pe care le văzusem de dimineaţă şi băiatul acela, James Castle, pe care-l cunoscusem la Elkton Mills. Şi, dacă vreţi să ştiţi, partea nostimă e că pe James Castle aproape nici nu-l cunoşteam. Era un tip foarte tăcut. Era în grupa mare de matematică, dar stătea în cealaltă parte a clasei şi nu se ridica aproape niciodată să spună lecţia sau să iasă la tablă sau mai ştiu eu ce. Sunt băieţi d-ăştia care nu se scoală aproape niciodată să spună lecţia sau să iasă la tablă. Cred că singura dată când am discutat mai mult cu el a fost când mi-a cerut să-i împrumut pulovărul meu pe gât. Când mi l-a cerut, era să cad jos de mirare. Mi-aduc aminte că mă spălam pe dinţi la spălător. Mi-a spus că vine văr-su să-l plimbe cu maşina, nici măcar nu bănuiam că ştie că am un pulovăr pe gât. Singurul lucru pe care-l ştiam despre el era că, în catalog, numele lui venea întotdeauna înainte de-al meu. Parc-aud şi acum: Cabel R., Cabel W., Castle, Caulfield. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cât pe-aci să nici nu-i împrumut pulovărul. Pentru că nu-l cunoşteam destul.”

„― E vorba de un curs la care fiecare băiat din clasă trebuie să se ridice să ţină un discurs. Ştiţi şi dumneavoastră cum e. Un discurs liber, spontan, şi dacă băiatul o ia cât de cât pe alături, trebuie să strigi tare şi cât de repede poţi ‘Digresiune’. Şi asta mă enerva la culme. Am luat, de altfel, un insuficient.”
„Povestea asta cu digresiunea mă scotea din sărite. Nu ştiu. Nenorocirea cu mine e că mie-mi place când o ia unul pe alături. E mult mai interesant.[…] Îmi place să se ţină de subiect, dar nu-mi place să se ţină scai de el. Nu ştiu, dar cred că nu-mi place când un om se ţine tot timpul de subiect. Recunosc că băieţii care aveau notele cele mai bune la retorică erau cei care se ţineau tot timpul scai de subiect. Dar era un băiat, unul Richard Kinsella, care nu prea se ţinea de subiect, şi căruia veşnic îi strigau ‘Digresiune’. Şi asta era îngrozitor, fiindcă în primul rând era un tip foarte nervos ― vreau să spun, foarte nervos ―, căruia îi tremurau buzele de câte ori îi venea rândul să vorbească, şi, dacă stăteai în fundul clasei, abia îl auzeai. Când se mai liniştea şi nu-i mai tremurau buzele, vorbea mai interesant decât toţi ceilalţi. Pe mine, cel puţin, mă interesa. Totuşi, era cât pe-aci să cadă şi el. A luat un suficient cu plus fiindcă tot strigau mereu că face digresiuni. Odată, a vorbit despre o fermă pe care o cumpărase taică-su în Vermont. Şi tot timpul cât a vorbit au urlat la el că o ia pe alături, şi profesorul, domnul Vinson, i-a dat un insuficient, fiindcă nu spusese ce animale şi legume şi alte lucruri cultivau la fermă. Ştiţi ce făcea Richard Kinsella ăsta? Începea să povestească despre fermă şi pe urmă, deodată, se apuca să-ţi spună despre scrisoarea pe care o primise maică-sa de la unchiul lui şi cum se îmbolnăvise unchi-su de poliomielită la patruzeci şi doi de ani şi cum nu lăsase pe nimeni să vină să-l viziteze la spital, fiindcă nu voia să-l vadă nimeni că umblă cu corset. Recunosc că toate astea nu prea aveau legătură cu ferma, dar era interesant. E interesant când un băiat îţi povesteşte despre unchiul lui. Mai ales când începe să vorbească despre ferma lui taică-su şi apoi, deodată, ajunge să-l intereseze mai mult unchi-su. Vreau să spun că-i o porcărie să-i tot urli ‘Digresiune! Digresiune!’ când el e drăguţ şi emoţionat… nu ştiu. E greu să vă explic.”
„Adică, vreau să spun c-ar fi trebuit să-l aleagă pe unchi-su în loc s-aleagă ferma, dacă unchi-su îl interesa mai mult. Dar, de multe ori nu ştii ce te interesează cel mai mult până nu începi să vorbeşti despre ceva care nu te interesează cel mai mult. Vreau să spun că uneori n-ai încotro. Şi cred c-ar trebui să laşi omul în pace atunci când, în sfârşit, îl interesează un lucru şi se înfierbântă povestindu-ţi despre el. Mie îmi place când văd că un om se pasionează de un lucru. E frumos. Dumneavoastră nu-l ştiţi pe profesorul ăla, domnul Vinson. Era în stare să te înnebunească, el şi clasa lui nenorocită. Tot timpul nu făcea decât să repete: unificaţi şi simplificaţi. Dar există lucruri pe care nu le poţi unifica sau simplifica. Adică e greu să simplifici sau să unifici un lucru numai pentru că aşa vrea altul.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Se încarcă...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook