12 iulie 2007

„Elogiul Nebuniei” de Erasmus din Rotterdam

Fragmente din lucrarea „Elogiul Nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei”:

„Prostia vorbeşte:
Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proştii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor.”

„Aflaţi mai întâi că nu mă sinchisesc nici cât negru sub unghie de acei mintoşi care, doar fiindcă un om se ridică în slăvi pe el însuşi, îl acuză de neghiobie şi neobrăzare. Să-i zică ei nerod cât vor pofti, dar să recunoască măcar că asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile? Cine m-ar putea zugrăvi aidoma cum sunt mai cu har decât eu însumi? Doar să nu se mai găsească vreunul care să susţină cum că m-ar cunoaşte el mai bine decât mă ştiu eu.

Şi chibzuiesc că nu-i ajung nici pe departe în îngâmfare pe înţelepţi şi pe principi. Ruşinându-se chipurile să-şi ridice ode ei înşişi, aceştia oploşesc de obicei câte un panegerist mieros saucine ştie ce pot de doi bani care se prinde să îi laude pentru arginţi, adică să le înşire minciuni. Şi iată-l pe sfiosul erou cum se umflă în pene şi nu îi mai poţi ajunge cu prăjina la nas din pricină că neruşinatul său proslăvitor se încumetă să aşeze în rândul zeilor cea din urmă pramatie, să dea drept model desăvârşit al virtuţii pe cel pe care îl ştie cufundat în toate viciile, să împodobească o cioară cu pene de păun, să înălbească pielea unui negru sau se străduieşte să facă din muscă elefant… Apoi eu doar urmez proverbul: De nu te laudă nimeni, laudă-te singur.”

„Uitaţi-vă la slăbănogii, morocănoşii şi necăjiţii ăştia care se apucă să studieze filosofia ori vreun lucru serios şi anevoios. Sufletul lor, necontenit tulburat de o mulţime de gânduri diferite, apasă asupra firii. Spiritul li se risipeşte în prea multe, seva vieţii seacă în ei şi de obicei îmbătrânesc înainte de a fi fost vreodată tineri. Dimpotrivă, nerozii mei, toţi rotofei şi durdulii, strălucesc de sănătate şi bunăstare, de parcă ar fi godaci de Acarnania. Şi beteşugurile bătrâneţii le-ar fi cu desăvârşire străine, de nu s-ar fi molipsit puţin de la înţelepţi. Dar omul nu este făcut să fie perfect fericit pe pamânt.

Încă un vechi proverb vine în sprijinul a ceea ce susţineam: ‘Doar prostia încetineşte scurgerea tinereţii şi alungă nesuferita bătrâneţe.’ ”

„Mulţumirea de sine nu dă oare şi fericirea? Ei bine, pentru acest hatâr să-i mulţumiţi credincioasei mele Iubiri de sine. Ea îi împacă pe fiecare cu înfăţişarea, mintea, originea, starea, moravurile şi patria sa. Aşa ajunge irlandezul să se creadă mai fericit decât italianul, tracul decât atenianul, scitul decât locuitorul Insulelor Fericite. Cu adevărat grijulie această natură care, în ciuda numărului nesfârşit de daruri pe care le face muritorilor, ţine mereu dreaptă cumpăna pentru ca să nu primească unul mai multe şi altul mai puţine. Iar dacă vreunuia îi refuză unele din aceste daruri, îl fericeşte în schimb cu mai multă iubire de sine. Dar atunci cum mai pot fi aşa de proastă să spun că i-ar refuza ceva, când iubirea de sine este cadoul cel mai de preţ?”

„De veţi voi să vă convingeţi cât de puţin folositori sunt filosofii la toate treburile acestei lumi, n-aveţi decât să îl luaţi de pildă pe Socrate, pe care oracolul lui Apolo îl numise atât de prosteşte cel mai înţelept dintre oameni. Încercând odată să vorbească norodului s-a făcut de râs. Cu toate că uneori avea şi idei care nu erau chiar aşa de neghioabe. De exemplu, n-a primit titlul de înţelept, zicând că el se cuvine numai zeilor, sau a spus că filosofii nu trebuie să se amestece în trebile statului. Mult mai bine ar fi însă dacă îi învăţa pe ceilalţi că, pentru a fi om, trebuie să laşi înţelepciunea deoparte. Nu din pricina înţelepciunii sale i s-au adus învinuirile ştiute, fiind judecat şi osândit să bea cucută? Dacă ar fi deprins cele trebuincioase pentru o viaţă obişnuită, în loc să filozofeze asupra norilor şi ideilor, să măsoare piciorul puricelui şi să caşte gura la bâzâitul muştelor, nu i s-ar fi întâmplat această nenorocire. Dar ce să mai zici de Platon, faimosul discipol al lui Socrate care, tremurând pentru viaţa maestrului său, a încercat să-l apere în faţa tuturor. Şi a fost un apărător de toată isprava de vreme ce, speriat de urletele gloatei, nu şi-a putut duce până la capăt nici măcar prima frază. Însuşi Cicero, părintele elocinţei romane, era stângaci, se bâlbâia şi se bâţâia ca un copil când îşi începea discursurile. Adevărat că Fabius privea această nesiguranţă ca pe o însuşire a oratorului […] care îşi cunoaşte răspunderea. Dar nu e totuna oare cu a spune deschis că înţelepciunea este o piedică în bunul mers al trebilor obşteşti? Cum se vor putea bate cu duşmanul oameni cărora le îngheaţă sângele în vine şi când trebuie să lupte numai cu vorba?
Şi atunci naiba ştie de ce se mai face atâta caz de acea cugetare a lui Platon care glăsuieşte cum că statele vor fi mai fericite când filosofii vor fi regi sau regii filosofi! Dar întrebaţi-i pe istorici, şi ei vă vor spune că nu s-au pomenit cârmuitori mai păguboşi pentru statele lor decât cei loviţi de damblaua filosofiei sau a literaturii. […] De este vorba să cumpere ceva, să se tocmească cu cineva sau să facă vreo treabă dintre cele mai simple, bietul filosof parcă nici n-ar fi om, căci vă va părea la fel de neîndemânatic ca un buştean. El nu se pricepe la nimic în viaţa obisnuită, iar părerile şi obiceiurile celorlalţi îi sunt aşa de străine că nu poate fi de niciun folos ţării ori alor săi. Deosebit de toţi prin purtările şi sentimentele sale, nici nu este de mirare că va fi urât de întreaga obşte, căci tot ce se face pe lumea asta poartă stigmatul Prostiei, este făcut de proşti şi pentru proşti. Dacă vrea cineva să se împotrivească de unul singur prostiei tuturor, mai bine ar urma pilda lui Timon şi s-ar înfunda în vreo pustietate pentru a se bucura acolo de unul singur de propria-i înţelepciune.”

„Căci sunt cu osebire două piedicile care se ridică în calea omului ce vrea să cunoască bine lucrurile: ruşinea, care îi întunecă sufletul, şi teama, care îi arată primejdia şi îl face să ocolească faptele mari. Iar prostia ne scuteşte de amândouă. Puţini sunt oamenii care îşi dau seama câte pot căştiga în schimbul ruşinii şi temerii. Poate unii văd mai degrabă cuminţenia ca pe o dreaptă cumpănire a lucrurilor. Dar plecaţi-vă, rogu-vă, urechea la mine şi credeţi-mă că nu poţi atinge nici pe departe această virtute, chiar de ai crede că o ai în cel mai înalt grad.

Mai întâi este neîndoios că toate lucrurile omeneşti au două feţe cu totul diferite, ca Silenii lui Alcibiade. Vă sare mai întâi în ochi una dintre ele, dar de întoarceţi medalia, albul se va face negru şi negrul alb, veţi vedea sluţenia în locul frumuseţii, sărăcie lucie în locul belşugului, gloria în locul infamiei, neştiinţa în locul cunoaşterii. Puterea vă va părea nevolnicie, josnicia nobleţe, tristeţea veselie, hatârul osândă, ura prietenie. Lucrurile se vor preface în fiecare clipă sub ochii voştri, după partea din care le priviţi.

Veţi zice poate că devin prea filosofică. Ei bine, am să fiu mai limpede.

Nu este regele în ochii tuturor un muritor putred de bogat şi atotputernic? Dar dacă în sufletul său nu-şi află locul nicio însuşire mai de soi, dacă nu dă doi bani pe tot ce are, nu este el oare un nevoiaş? Dacă îl stăpânesc patimi josnice, nu este el mai ticălos decât cel din urmă sclav? Şi la fel se poate raţiona asupra tuturor celorlalte lucruri de pe lumea asta, aşa că nu vom mai lungi vorba.”