Clive Owen, Andrea Riseborough și Gillian Anderson joacă împreună în „Dansatoarea din umbră” („Shadow Dancer”), o coproducţie britanico-irlandeză în regia James Marsh (câştigătorul Premiului Oscar pentru Cel mai bun documentar cu „Man on Wire”, 2008), inspirată de luptele dintre MI5 (serviciul britanic de informaţii) şi IRA (Armata Republicană Irlandeză), din perioada ‘80-’90. Premiera în România are loc vineri, 15 martie 2013, la Cinema Elvira Popescu. Filmul va rula la Cinema Studio, Elvira Popescu, Cinemacity Cotroceni, Cinemacity Sun Plaza, Grand Cinema Digiplex (Băneasa), Movieplex Cinema Plaza și Hollywood Multiplex, din București. Shadow Dancer va intra ulterior la Noul Cinematograf al Regizorului Român de la Muzeul Țăranului Român şi la Union (București), la Cityplex din Constanţa și din Braşov și la cinema Victoria din Cluj.
Îmi amintesc şi acum impactul puternic pe care l-a avut asupra mea prima zi din anul 2000. N-am putut să nu mă gândesc că un mileniu de acum încolo anii vor începe cu cifra 2 şi că acest lucru este, poate, singura mea legătură cu viitorul omenirii până în secunda în care se va trece în anul cu numărul 3000. Ciudate gânduri pentru un început de an, aţi putea spune, dar simţeam că abia atunci mă voi şterge din memoria lumii şi că moartea mea a început în 2000, fiindcă, inevitabil, voi muri într-un an care începe cu cifra 2…
Au trecut ani de atunci şi eu n-am încetat să caut corespondenţele mistice ale numerelor. De exemplu, n-am să spun niciodată că m-am căsătorit în anul 2004, ci la 33 de ani. Exact vârsta la care a fost răstignit Hristos şi vârsta la care a înnebunit Eminescu. Am absolvit liceul în 1989, în anul în care a murit Steinhardt. Dacă un an nou înseamnă un început de viaţă, înseamnă în acelaşi timp şi un sfârşit de viaţă, nu?
Îmi plac încercările, în special cele pe care mi le aleg eu. Aşa îmi explic căţăratul pe munte, privaţiunile şi renunţările de toate felurile. Caut să nu resping nimic, nicio întâmplare care-mi vine de la Dumnezeu, indiferent de dificultatea ei, tocmai pentru a nu forţa destinul să mă încerce şi mai greu. Îmi place să-mi trăiesc viaţa pe îndelete, să iau fiecare lucru încetişor, ca să nu-mi scape aspectul lui esenţial, aspect la care eu ajung prin „decojire”.
Dar sunt lucruri care vin în viaţa mea şi pe care nu le pot considera încercări, sunt alegeri făcute cu mult înainte de a mă naşte, sunt promisiuni ale destinului. Lucruri pentru care simt că m-am pregătit zeci de ani, fără să fi ştiut. O haină împărătească pe care îngerii au ţesut-o de la naştere, ca s-o îmbrac la nunta mea. Niciun alt om nu mă poate vedea înveşmântată în splendoarea ei, decât mirele meu. Ceilalţi mă văd goală în oglinzile lor şi mă acoperă cu ispite din voaluri de mătase şi lanţuri de aur, îmi pun aripi de zăpadă şi cercei de vânt…
Warner Bros şi Legendary Pictures au anunţat că rolul lui Jonathan Kent, cel care l-a crescut pe Clark Kent ca pe propriul fiu, a fost atribuit lui Kevin Costner în cea mai recentă ecranizarea a unei poveşti despre Superman.
Zack Snyder, regizorul filmului, a declarat că Jonathan Kent este singura figură paternă cunoscută lui Clark. În plus, el a fost mereu alături de Clark şi l-a ajutat să înţeleagă ce îi este menit să facă pentru cei din jurul lui în calitatea de supererou. După opinia lui Snyder, Kevin Costner este un actor care va putea să transmită publicului tăria de caracter a unui bărbat de la ţară care se întâmplă să-l fi crescut pe cel mai mare erou din toate timpurile.
Nu mai viscoleşte. Încă din zori, vântul şi-a domolit piruetele, dând drumul ninsorii din braţele sale vijelioase, cu graţia unei balerine care încheie ultimul dans. Pe geam nu mai văd decât o ninsoare blândă, ca un umblet de îngeri prin cer în ajun de Crăciun. O cernere de lumină, într-o tăcere atât de adâncă, încât aud în suflet aşternerea fulgilor peste pământul adormit. Niciun om pe stradă încă. Nicio maşină. Văd zăpada răscolită de pluguri, căreia liniştea acestei dimineţi dumnezeieşti încearcă naiv să-i aline rănile.
În curând o să apară şi primul om. Şi prima maşină. Prima lopată se va împlânta în trupul cald încă al zăpezii. La fereastra dinspre nord, cea care dă spre oraş, viaţa începe, cu încăpăţânarea nepăsătoare a oamenilor de a trăi în afara naturii. Curge prin arterele pline de muşuroaie ale oraşului, la fel ca în oricare anotimp, cu grabă, fără oprelişti, fără să privească în sus la ninsoarea ce cade la fel de milenii, anacronică şi egală, peste lume.
Fragmente din „Cartea junglei”, volumul I, capitolul „Fraţii lui Mowgli”:
Era Tabaqui, şacalul, zis Linge-blide, pe care lupii din India îl dispreţuiesc fiindcă umblă cu vorba, bârfeşte, nu se dă-n lături de la nicio ticăloşie şi se hrăneşte cu zdrenţe şi resturi de piei pe care le culege din grămezile de gunoaie de la marginea satelor. Dar şi ei se tem de el, fiindcă Tabaqui, mai uşor decât oricare altă vietate a junglei, se molipseşte de turbare şi atunci uită de frică şi aleargă prin pădure, luând în colţi tot ce întâlneşte în cale. Până şi tigrul fuge şi se ascunde când micul Tabaqui e apucat de turbare, căci turbarea este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla unei vietăţi. Noi o numim hydrophobia, dar ei îi zic dewanee, adică nebunia, şi fug de ea încotro văd cu ochii.
Încarc...
