Fragmente din „Cartea junglei”, volumul I, capitolul „Fraţii lui Mowgli”:

Era Tabaqui, şacalul, zis Linge-blide, pe care lupii din India îl dispreţuiesc fiindcă umblă cu vorba, bârfeşte, nu se dă-n lături de la nicio ticăloşie şi se hrăneşte cu zdrenţe şi resturi de piei pe care le culege din grămezile de gunoaie de la marginea satelor. Dar şi ei se tem de el, fiindcă Tabaqui, mai uşor decât oricare altă vietate a junglei, se molipseşte de turbare şi atunci uită de frică şi aleargă prin pădure, luând în colţi tot ce întâlneşte în cale. Până şi tigrul fuge şi se ascunde când micul Tabaqui e apucat de turbare, căci turbarea este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla unei vietăţi. Noi o numim hydrophobia, dar ei îi zic dewanee, adică nebunia, şi fug de ea încotro văd cu ochii.

– Vă anunţ că marele Shere Khan şi-a schimbat locurile de vânătoare. Mi-a spus că luna viitoare va vâna prin munţii aceştia.
Shere Khan era tigrul care locuia aproape de râul Waingunga, la o depărtare de douăzeci de mile de peştera lupilor.
– N-are acest drept, mârâi Lupul, supărat. După Legea junglei, el nu are dreptul să-şi schimbe locurile de vânătoare fără să dea de ştire, precum se cuvine, cu mult înainte. Va speria vânatul cale de zece mile, iar eu – eu trebuie să vânez acum pentru doi.
– Nu degeaba l-a poreclit maică-sa Lungri (Şchiopul), spuse Lupoaica, liniştit. E şchiop de un picior din naştere şi de aceea a sărit întotdeauna numai la vite.

Legea junglei, care niciodată nu dă porunci fără temei, interzice tuturor fiarelor să-l mănânce pe om, afară numai de cazul când ele ar ucide ca să-şi înveţe copiii cum să facă asta la nevoie şi atunci omoară totdeauna departe de locurile de vânătoare ale haiticului sau ale tribului. Adevăratul motiv al opreliştii este că a omorî un om înseamnă, mai devreme sau mai târziu, sosirea multor oameni albi pe elefanţi, cu puşti, şi a sute de oameni negri cu lănci şi torţe aprinse în mâini. Şi atunci, toată lumea junglei are de suferit. Motivul pe care îl invocă fiarele între ele este că omul e cel mai slab şi mai lipsit de apărare vânat al pământului şi că, pentru un adevărat vânător, nu intră în regulile jocului să-l atace. Se mai spune, de asemenea, şi acest lucru e adevărat, că cei ce mănâncă oameni fac jigodie şi le cad dinţii.

Legea junglei spune limpede că orice lup, când se însoară, poate să se retragă o vreme din haiticul din care face parte; dar îndată ce puii săi sunt destul de mari ca să se poată ţine pe propriile lor picioare, el trebuie să-i aducă în faţa Sfatului haiticului, care are loc de obicei o dată pe lună, când e lună plină, pentru ca ceilalţi lupi să-i poată recunoaşte când îi vor întâlni. După această inspecţie, puii sunt slobozi să alerge unde vor, şi până în ziua când vor ucide primul cerb nu va fi iertare pentru acel lup vârstnic din haitic care ar ucide pe vreunul din ei. Pedeapsa este moartea, dată pe locul unde a fost găsit cel vinovat; şi, dacă vă gândiţi puţin, veţi recunoaşte că este deplin îndreptăţită.

Akela, marele şi cenuşiul Lup Singuratic, care conducea haiticul prin putere şi viclenie, se întinsese cât era de lung pe stânca sa, iar ceva mai jos stăteau vreo patruzeci sau poate mai mulţi lupi, de toate mărimile şi culorile, de la veteranii cu blăni ca de viezure, care puteau să răpună de unul singur cerbul, până la lupii de trei ani, care îşi închipuiau că pot face la fel. Lupul Singuratic îi conducea de un an. În tinereţe, el căzuse de două ori într-o cursă de lupi, şi într-un rând fusese ciomăgit şi lăsat aproape mort, aşa încât cunoştea bine apucăturile şi obiceiurile oamenilor.

Şi atunci, singura fiinţă care avea voie să ia parte la Sfatul haiticului, Baloo, ursul cel somnoros şi cafeniu, învăţătorul care îi deprindea pe puii de lup să cunoască Legea junglei, bătrânul Baloo, cel care putea să vină şi să plece când şi unde îi plăcea, şi asta pentru că se hrănea numai cu nuci, cu rădăcini şi cu miere, se propti pe picioarele dinapoi şi mârâi:
– Un pui de om… un pui de om? spuse el. Eu voi pune o vorbă bună pentru el. Un pui de om nu poate să facă rău nimănui. Nu am darul oratoriei, dar vorba mea vă spune adevărul. Lăsaţi-l să intre cu ceilalţi în haitic şi să alerge cu ei împreună. Eu însumi îl voi învăţa cele cuvenite.

O umbră neagră sări drept în mijlocul adunării. Era Bagheera pantera neagră, mai neagră decât însăşi noaptea, dar purtând semne de panteră pe ea, desenate clar ca unduirile luminoase ale mătăsii cu ape. Toţi o cunoşteau pe Bagheera şi fiecare se ferea din calea ei, căci era tot aşa de vicleană ca Tabaqui, tot atât de îndrăzneaţă ca sălbaticul bivol şi tot atât de temută ca elefantul când e rănit. Dar vocea ei era mai dulce ca mierea sălbatică ce picură din copaci, şi blana îi era mai moale ca puful.

– Coboară repede în vale, la colibele oamenilor, şi ia un mănunchi de Floarea roşie pe care ei o cultivă acolo, aşa că atunci când va sosi ceasul, să poţi avea un prieten mai puternic decât mine sau Baloo, sau decât cei din haitic care te iubesc. Du-te şi adu Floarea roşie.
Bagheera numea focul Floarea roşie şi nimeni din junglă nu i-ar spune focului pe adevăratul său nume. Focul înspăimântă de moarte toate animalele care scornesc mii de lucruri în legătură cu el.
– Floarea roşie? întreabă Mowgli. Ea creşte spre seară pe lângă colibele oamenilor. Mă voi duce s-o aduc. […]
„Ciudat cât de mult seamănă toţi cu mine! îşi zise Mowgli, suflând mereu în jeratic, aşa cum făcuse femeia. Acesta te pomeneşti că moare dacă nu-i dau ceva să mănânce.”
Luă nişte vreascuri şi o aşchie de scoarţă de copac uscată şi le aruncă deasupra jăraticului.

Aruncă pe pământ oala cu foc, şi câţiva tăciuni roşii aprinseră nişte muşchi uscat, care luă foc, în timp ce tot Sfatul începu să se retragă, îngrozit de flăcările ce dansau în faţa lui.
Mowgli ţinu creanga uscată în bătaia flăcărilor, până ce ea luă foc şi începu să trosnească, apoi o ridică deasupra capului şi începu să o învârtească printre lupii care se dădeau înapoi de spaimă.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »