Moara de vânt stătea pe vârful unui deal, mândră la vedere, și mândră de a se arăta lumii.

„Nu sunt deloc mândră,” a zis ea, „dar sunt bine luminată și pe dinafară, și pe dinăuntru. Soarele și luna îmi folosesc în exterior, iar în interior am, în schimb, lumânări cu stearină, lămpi cu ulei și lumânări din seu. Pot să spun că sunt iluminată. Sunt un lucru gânditor, și am fost atât de bine construită, încât mă simt delicios. Am un gâtlej spre piept, și mai am patru aripi amplasate pe cap, chiar sub pălăria mea. Păsările au numai două aripi și sunt obligate să și le care în spate. Sunt olandeză prin naștere, lucru ce pote fi constatat după înfățișarea mea, „o olandeză zburătoare”. Da, știu, olandezii zburători sunt considerați a fi ființe supranaturale, însă eu mă simt cât se poate de normală. Am un balcon rotund în jurul pieptului, și un spațiu de locuit dedesuptul său; aici salășuiesc gândurile mele. Cel mai puternic gând al meu, care guvernează și domnește, este cel numit de ceilalți „Omul de la moară”. El știe bine ce vrea și este stăpân peste făină și tărâțe. Are și o tovarășa ce își spune ei însăși „Mama”. Ea este inima mea. Ea nu umblă aiurea și fără scop, pentru că știe bine ce vrea , știe ce este în stare să facă, și este la fel de delicată că zefirul, însă la fel de puternică că o furtună; ea știe să înceapă un lucru cu grijă, și are felul ei de a face toate lucrurile. Ea este partea delicată a firii mele, în vreme ce tatăl este partea dura. Ei sunt doi și totuși unul; adeseori și spun unul altuia „jumătatea mea”. Cei doi au niște băieței, tinere gânduri, care sunt în creștere. Cei mici păstrează ordinea în toate. De curând, atunci când, în înțelepciunea mea, i-am lăsat pe tată și pe băieți să îmi cerceteje gâtlejul și golul din pieptul meu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, – pentru că ceva din mine nu era în ordine și este bine să te examinezi pe ține însuți,- cei mici au făcut o nemaipomenită gălăgie. Cel mai tânăr a sărit în pălăria mea, și a strigat în așa fel încât m-a gâdilat. Micile gânduri vor crește- știu bine. Și din lumea din afară vin gânduri, și nu numai la fel că ale mele, pentru că, după câte îmi pot da seama, nu pot descoperi nimic asemeni mie. Cu toate acestea, casele fără aripi, ale carori gâtlejuri nu fac zgomot, au și ele gânduri, iar acestea vin la gândurile mele și le iubesc, cum se spune. Este un lucru destul de frumos – da, există multe minunate gânduri.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Au venit gâștele?

Vestea cea mare ne-a umplut de neastâmpăr, pe tovarășul meu și pe mine, fiindcă amândoi aveam pasiunea vânatului de baltă.

În fiecare an la începutul primăverii o viață nouă și zgomotoasă se abate prin stuhurile bălților mari dinspre Ungheni. Un norod nenumărat de gâște sălbatice și gâlițe, sosite în lungi stoluri migratoare din ținuturi necunoscute, rațe și rățuște de douăsprezece soiuri, lișițe, bâtlani și pescăruși cu aripi elegant arcuite, nagâți, grauri, ciori băltărețe și alte zburătoare misterioase care n-au nume pun stăpânire odată cu dezghețul pe toată revărsarea apelor și împărăția trestiilor dintre zăvoaiele Prutului și matca cea înșelătoare a Jijiei, care curge pe-aici domol ca un curent submarin printre maluri nevăzute.

Sus, pe culmea dealului din față, castelul prințului Sturza, alb și ireal ca palatul lui Papură-vodă, pare un miraj proiectat în văzduh de lumina apelor. De la poalele lui, se desfășoară, cu oglinzi neclintite de oțel întunecat și ostroave lungi de drinduri înverzite proaspăt în lucirea primăverii. Stoluri de rățuște dau necontenit ocoluri pe deasupra, încurcând în belțuri și ochiuri capricioase un fir nevăzut, pe care la urmă îl înnoadă brusc într-un pâlc de trestii înalte. Și balta toată gârâie, și miaună, și cântă-n soare cu glasuri multiple și stranii, de-ți pare că ai descins aievea pe altă planetă mai tânără sau, cu milioane de ani în urmă, în luminoasa eră a primăverii pe pământ.

Nicăieri patima vânătorească nu-ți oferă o emoție mai aleasă. Și nicăieri focul de pușcă nu-ți poate dărui surprize mai variate.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:

„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu’a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d’Evangile, s’il ne s’agissait d’Ernest Renan et de l’un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu’en mettant le pied sur l’Acropole d’Athenes, l’ancien sulpicien fut pris comme d’eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l’honneur d’Athena (on l’appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute… Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l’Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L’autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n’y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l’Hotel d’Angleterre, rue d’Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d’erudition, plus semblable a la docte compilation d’une Encyclopedie allemande qu’a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l’Ecole Francaise d’Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d’ou il etait si facile de tirer le tresor d’attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d’Athena…”.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Ce lucru fragil e o femeie!

Cea mai mică oboseală îi înclină fruntea, cel mai ascuns fior îi zugrăvește cearcăne viorii sub ochi, o veste bună sau rea e de ajuns ca să-i ofilească rozele din obraji și să-i facă mânele palide. Și totuși, ce putere de rezistență au ele, când viața lor urmează o stea ce le arată calea.

De câte nebunii nu sînt în stare cînd iubesc, ce jertfe n-ar face pentru o ființă scumpă. Legănări de valuri au în mersul lor și mlădieri de creangă înflorită.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
1 comentariu »

Două expoziții foto-documentare, realizate cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la Revoluția din 1989, ocupă în decembrie 2019 gardul care împrejmuiește Muzeul Național de Artă al României.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el până ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropându-te sub el.

Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vâlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întâii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor?

După perdeaua de foc a minții tale, ai stat tu ascuns toată viața, apărându-te. Vie, puternică, fantastică, se consuma inteligența ta. Mari, flăcările jucau zvârlind scântei orbitoare. Vânturile întâmplărilor o înălțau și o coborau și ghearele lacome așteptau cu răbdare să te sfâșie; sclipitorii ochi pândeau din umbră stingerea marelui incendiu, ca să poată prin drumul de cenușă să ajungă până la tine.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »