12 iunie 2020

„Moara de vânt” de Hans Christian Andersen

Moara de vânt stătea pe vârful unui deal, mândră la vedere, și mândră de a se arăta lumii.

„Nu sunt deloc mândră,” a zis ea, „dar sunt bine luminată și pe dinafară, și pe dinăuntru. Soarele și luna îmi folosesc în exterior, iar în interior am, în schimb, lumânări cu stearină, lămpi cu ulei și lumânări din seu. Pot să spun că sunt iluminată. Sunt un lucru gânditor, și am fost atât de bine construită, încât mă simt delicios. Am un gâtlej spre piept, și mai am patru aripi amplasate pe cap, chiar sub pălăria mea. Păsările au numai două aripi și sunt obligate să și le care în spate. Sunt olandeză prin naștere, lucru ce pote fi constatat după înfățișarea mea, „o olandeză zburătoare”. Da, știu, olandezii zburători sunt considerați a fi ființe supranaturale, însă eu mă simt cât se poate de normală. Am un balcon rotund în jurul pieptului, și un spațiu de locuit dedesuptul său; aici salășuiesc gândurile mele. Cel mai puternic gând al meu, care guvernează și domnește, este cel numit de ceilalți „Omul de la moară”. El știe bine ce vrea și este stăpân peste făină și tărâțe. Are și o tovarășa ce își spune ei însăși „Mama”. Ea este inima mea. Ea nu umblă aiurea și fără scop, pentru că știe bine ce vrea , știe ce este în stare să facă, și este la fel de delicată că zefirul, însă la fel de puternică că o furtună; ea știe să înceapă un lucru cu grijă, și are felul ei de a face toate lucrurile. Ea este partea delicată a firii mele, în vreme ce tatăl este partea dura. Ei sunt doi și totuși unul; adeseori și spun unul altuia „jumătatea mea”. Cei doi au niște băieței, tinere gânduri, care sunt în creștere. Cei mici păstrează ordinea în toate. De curând, atunci când, în înțelepciunea mea, i-am lăsat pe tată și pe băieți să îmi cerceteje gâtlejul și golul din pieptul meu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, – pentru că ceva din mine nu era în ordine și este bine să te examinezi pe ține însuți,- cei mici au făcut o nemaipomenită gălăgie. Cel mai tânăr a sărit în pălăria mea, și a strigat în așa fel încât m-a gâdilat. Micile gânduri vor crește- știu bine. Și din lumea din afară vin gânduri, și nu numai la fel că ale mele, pentru că, după câte îmi pot da seama, nu pot descoperi nimic asemeni mie. Cu toate acestea, casele fără aripi, ale carori gâtlejuri nu fac zgomot, au și ele gânduri, iar acestea vin la gândurile mele și le iubesc, cum se spune. Este un lucru destul de frumos – da, există multe minunate gânduri.”

„Ceva a venit peste mine, ori în mine, – ceva s-a schimbat în morărit. Se pare că una din cele două jumătăți, tatăl, s-a schimbat, și a primit un tovarăș mai bun și mai drăgăstos – atât de tânăr și de bun, și deși asemănător, mult mai gingaș și mai de nădejde în decursul timpului. Ceea ce era amar s-a risipit, și totul este mult mai plăcut. ”

„Zilele se duc, și zilele vin mai aproape, și mai aproape, de puritate și bucurie; va veni și o zi când se va sfârși cu mine, dar nu întru totul. Trebuie să fiu dărâmată la pământ pentru a fi înălțată din nou; mă voi duce, dar totuși voi mai trăi. Să devii un lucru diferit, și totuși același! Asta îmi este greu de înțeles, oricât de luminată aș fi de soare, luna, stearină, ulei și seu. Vechea mea construcție din lemn, și vechile mele ziduri din cărămidă se vor ridică din nouă deasupra țăranii!”

„Sper că îmi voi păstra vechile gânduri, tatăl morar, și mama, cei mici și cei mari – familia. Căci îi numesc pe toți, cu mic și mare, tovarășii mei gândurile, pentru că trebuie și nu mă pot abține să fac asta.”

„Și trebuie, de asemeni, să rămân „eu însămi”, cu gâtlejul dinspre piept, aripile mele de pe cap, balconul din jurul trupului meu. În caz contrar, nu mă voi cunoaște nici eu, și nici ceilalți, și ei vor spune, „Este o moară pe deal, mândră la înfățișare, și, totuși, deloc mândră.”

Aceste cuvinte le-a mărturisit moară. Desigur, a spus multe altele, însă aceste vorbe au fost cele mai importante. Apoi, moară a luat foc. Flăcările s-au înălțat către cer, și au lovit înăuntru și în afară, au muscatdin grinzi și din scânduri, și le-au mâncat cu totul. Moară s-a prăbușit, și nu a mai rămas nimic din ea decât un morman de cenușă. Fumul a plutit deasupra incendiului, iar vântul l-a alungat apoi. Tot ce era viață în moară a rămas nevătămat, iar ce s-a câștigat astfel nu are de a face cu această poveste.

Famila morarului – un suflet, multe gânduri, și totuși unul singur – a construit o nouă, frumoasă moară, ce era tocmai potrivită scopului ei. Era chiar la fel că și vechea moară, și oamenii spuneau, „Hei, iată moară de pe deal, atât de mândră la vedere!” Această moară era însă mult mai bine aranjată, mult mai modernă decât cealaltă, astfel încât să se lase cale liberă progresului. Vechile grinzi au fost mâncate de viermi și putrede, zăcând în țărână și cenușă. Trupul morii nu se înalta totuși din țărână așa par a crede cu toții. Ei se gândesc la acest lucru cât se poate de concret, însă nu toate lucrurile trebuie să fie privite drept concrete.