„Ţara de dincolo de negură” de George Topîrceanu
Au venit gâștele?
Vestea cea mare ne-a umplut de neastâmpăr, pe tovarășul meu și pe mine, fiindcă amândoi aveam pasiunea vânatului de baltă.
În fiecare an la începutul primăverii o viață nouă și zgomotoasă se abate prin stuhurile bălților mari dinspre Ungheni. Un norod nenumărat de gâște sălbatice și gâlițe, sosite în lungi stoluri migratoare din ținuturi necunoscute, rațe și rățuște de douăsprezece soiuri, lișițe, bâtlani și pescăruși cu aripi elegant arcuite, nagâți, grauri, ciori băltărețe și alte zburătoare misterioase care n-au nume pun stăpânire odată cu dezghețul pe toată revărsarea apelor și împărăția trestiilor dintre zăvoaiele Prutului și matca cea înșelătoare a Jijiei, care curge pe-aici domol ca un curent submarin printre maluri nevăzute.
Sus, pe culmea dealului din față, castelul prințului Sturza, alb și ireal ca palatul lui Papură-vodă, pare un miraj proiectat în văzduh de lumina apelor. De la poalele lui, se desfășoară, cu oglinzi neclintite de oțel întunecat și ostroave lungi de drinduri înverzite proaspăt în lucirea primăverii. Stoluri de rățuște dau necontenit ocoluri pe deasupra, încurcând în belțuri și ochiuri capricioase un fir nevăzut, pe care la urmă îl înnoadă brusc într-un pâlc de trestii înalte. Și balta toată gârâie, și miaună, și cântă-n soare cu glasuri multiple și stranii, de-ți pare că ai descins aievea pe altă planetă mai tânără sau, cu milioane de ani în urmă, în luminoasa eră a primăverii pe pământ.
Nicăieri patima vânătorească nu-ți oferă o emoție mai aleasă. Și nicăieri focul de pușcă nu-ți poate dărui surprize mai variate.
* * *
Când coborâm din tren, soarele se lasă spre asfințit. Balta e mută și pustie. Tovarășul meu pornește nepăsător spre casa lui moș Barnea, pescarul din marginea satului, iar eu rămân mai în urmă, cuprins de o neagră presimțire. Nici un zbor de pasăre nu se zărește prin văzduh, nici un glas nu se ridică din stuhuri. Semn rău! Peste optimismul și neastâmpărul meu din tren se lasă o dezamăgire iute și aprigă, pe care Barnea o ascute și mai tare cu lămuririle lui de prisos. Da, iarna a fost uscată, apele s-au tras cătră Vladnicul cel mare din mijloc și balta, în loc să se umfle la dezgheț, a rămas seacă pe întindere mare, „cum de treizeci de ani nu s-a pomenit”. De aceea nici pasări nu prea se văd anul acesta…
― Vra să zică, până-n sară facem oleacă de pândă, rostește drept încheiere tovarășul meu, care niciodată nu-și pierde cumpătul. Iar mâine în zori cu luntrile…
― Ieșim, cucoane, de ce să nu ieșim? răspunde Barnea, moale. Și om face și-n astă-seară oleacă de pândă, ca să nu se cheme că ați venit degeaba cu trinu până aici…
Rostul vânatului de baltă cere ca în fiecare luntre să nu ia loc decât un singur vânător, cu luntrașul lui. Dacă stau doi pușcași într-o luntre, se încurcă unul pe altul și nu fac nici o ispravă. Barnea, care cunoaște bine această rânduială, se leagă că ne va găsi el încă un luntraș priceput, până nu se face sară.
― N-are să găsească! profețesc eu, cu voluptatea amară a pesimismului, care a pus definitiv stăpânire pe făptura mea.
Și-n adevăr n-a găsit. Numai un băietan, ocupat cu vitele prin partea locului, s-a prins în cele din urmă să poarte o lotcă mică de pescar, cu mine, în urma luntrei cu tovarășul meu, pe care Barnea o mână harnic spre taina stuhului… Dar abia ne-am depărtat de mal, când bag de seamă, cu năduf, că băietanul meu nu se pricepe deloc să mânuiască lopata și ghionderul. Descurajat, am strigat lui Barnea să oprească să mă ia și pe mine în luntrea lui cea mare.
― Poftiți, cucoane, de ce nu? Că doar avem loc destul în corabia mea, strigă el, vâslind îndărăt.
Luntrea s-a alăturat ușurel de lotcă. Mă ridic în picioare, cu pușca cumpănită într-o mână, cu blănița în cealaltă și, deprins cu asemenea peripeții vânătorești, pășesc fără grijă peste bord… Se vede însă că astăzi toate erau menite să se împlinească pe dos. Luntrea oscilează fără veste pe-o coastă; apa năvălește într-însa, o umple și-o scufundă pe jumătate… Naufragiu!
Nici nu știu când am sărit îndărăt, în lotcă. Băietanul strigă și gesticulează, Barnea e de mult în apă până la piept, tovarășul meu… Ei da, mărturisesc că în clipa cea mai critică, îmboldit de o curiozitate ironică, absolut nepotrivită cu împrejurarea, nu m-am gândit numai la mine în acel moment, ci am întors capul să văd ce face tovarășul meu… Trebuie să spun însă, pentru descărcare, mai întâi că apa în acel loc nu era tocmai adâncă, ci numai cumplit de rece; al doilea, că tovarășul meu nu-i om sprințar la trup, ci mai degrabă voluminos și mare-n diametru. Iar la suflet, nu-i deloc omul care să păstreze supărarea dintr-atâta lucru.
M-am întors, așadar, și m-am uitat la el, ca să am de ce face haz mai târziu. Dar nu I-am văzut în apă, după cum m-așteptam, în clipa primejdiei, cu o iuțeală și cu o precizie de neînchipuit, tovarășul meu se prăvălise pe o parte, din luntre de-a dreptul în lotcă, la spatele meu, unde a rămas neclintit. Din sutele de mișcări posibile, el a făcut exact pe cea mai potrivită ca să-și salveze și pușca și persoana, fără să răstoarne, cu greutatea lui, lotca cea mică.
Barnea s-a întors prin apă și ne-a remorcat îndărăt, la mal. Eram ud până mai sus de genunchi. Tovarășul meu luase și el apă, la un șold. Amurgul era rece; un vânt subțirel trăgea cu perzistență dinspre apus…
Niște oameni cuminți ar fi renunțat la vânătoare pentru sara aceea, ca să-și usuce hainele și încălțările sub un acoperiș, la lumina unui foc. Dar Barnea n-a așteptat deloc să vadă ce hotărâm în această privință. A tras numaidecât pe mal luntrea cea mare, a întors-o cu fundul în sus ca să-i scurgă bine apa și a început s-o pregătească ― pentru o nouă expediție. Știa el din experiență că vânătorii nu sunt oameni ca toți oamenii.
* * *
Nici tovarășul meu, așadar, nu-i om ca ceilalți oameni. Pe lângă însușirile vânătorești care-l deosebesc de muritorul comun, natura a pus în firea și-n făptura lui multe ciudățenii și contraste. Mare la trup, te-ai așteptat să fie din această pricină greoi și stângaci în mișcări. Dar nimeni nu îndură mai ușor truda unei zile de vânătoare. Iar când un iepure sau o prepeliță îi sare la distanță potrivită, pușca parcă face parte din trupul lui; nici nu-ți vine să crezi cu ce vioiciune năprasnică o duce la umăr și, ca un Jupiter în miniatură, trăsnește lighioana măruntă din fugă. Simţurile lui sunt tot atât de agere. Prin porumbiștile înalte, care foșnesc tare în bătaia vântului, el distinge cu ușurință cel mai ușor foșnet anormal. Vara, pe arșiță, când suie și coboară prin pârloage, ogoare și miriști, cu soarele-n față, cu pălăria plecată peste ochii aproape închiși, nici o păsăruică nu-i trece în preajmă fără s-o înregistreze pe retină și s-o identifice instantaneu.
Dintre toți vânătorii, e singurul tovarăș cu care mă împac desăvârșit. Poate fiindcă avem aceleași gusturi. Sau poate fiindcă e mai înțelegător și-mi suportă capriciile cu mai multă răbdare. Dar la „temperament” nu ne potrivim deloc. Lucrul acesta se vădește mai cu seamă când trebuie să urcăm și să coborâm, iarna, cu ceilalți tovarăși, pantele primejdioase de la Stânca sau dinspre Bivolari, grămădiți într-un camion mare cu coviltir. Șoseaua e desfundată de ploi, roțile mașinii patinează în glodul lunecos. Și nu o dată era să ne prăvălim cu mașina în prăpastie. Fiindcă sub coviltir stăm ca-ntr-o cutie închisă, eu m-așez întotdeauna la coada mașinii, ca să pot vedea pe deasupra scândurii din fund tot ce se întâmplă. Și la cea mai mică alarmă, stau gata să m-arunc afară, să nu mă prindă camionul dedesubt în caz de răsturnătură. Tovarășul meu, însă, își găsește loc întotdeauna la mijloc, sub coviltir, de unde nu poate vedea nimic și unde stă tot drumul liniștit. Orice s-ar întâmpla, el nu se mișcă niciodată de la locul lui.
― Știi prea bine că nu sunt deloc un om fricos, încerc eu să-i explic. Nu mă tem nici de lup, nici de hoț, nici de șoarece. De nimic pe lume nu mă tem, când știu că pot să mă apăr și să atac la rândul meu. Dar când deraiază trenul ori se răstoarnă o hurdughie ca asta, ce poți face?…
― Apoi dacă nu poți face nimica, resemnează-te și stai liniștit. E cel mai cuminte lucru, îmi spune el zâmbind.
― Ba-iu! Nu mă resemnez. Dacă se răstoarnă și-mi prinde vreo mână dedesub, m-apuc cu dinții de fier. Tot se cheamă c-am reacționat!
Filozofia tovarășului meu mă impresionează totuși. Resemnarea lui nu vine de astă dată din fondul naturii lui optimiste, ci mai degrabă dintr-o credință sau iluzie mistică. Tovarășul meu crede în Dumnezeu și-n ocrotirea divină, fiindcă „așa a apucat din bătrâni”.
Într-un rând, ne găseam împreună pe niște imașuri pustii, înspre pădurea Popricanilor. Un iepure s-a ridicat drept între noi. E tot ce poate face mai rău un iepure, când vrea să provoace o nenorocire. Tovarășul meu a săltat pușca la umăr, dar s-a stăpânit și n-a tras. Eu însă m-am lăcomit și-am tras. O halice ricoșată din pământ l-a ajuns în piept, i-a găurit surtucul și i s-a oprit în cămașă. Am alergat speriat, să-i dau ajutor și curaj.
― Nu-i nimic! m-a îmbărbătat, tot el pe mine, cu bunătate. N-a ajuns decât la piele…
De întâmplarea aceasta îmi aduc aminte acum, când stăm amândoi, spate-n spate, în luntrea lui Barnea, la întoarcerea spre casă. Pânda de seară nu ne-a fost cu noroc. Câteva stoluri de gâște înșirate în unghi ascuțit, cu vârful spre apus, au trecut sus, departe, pe deasupra noastră. Le-am salutat cu două focuri de pușcă, dar n-am izbutit să le stric nici o clipă simetria în azur. După aceea, luntrașul ne-a purtat vreo două ceasuri de-a lungul unei cărări singuratice de apă, între stuhuri înalte și încremenite, până aici, în albia Jijiei, care deschide un drum mai larg, cotind de-a curmezișul bălților. Nici o rață nu s-a ridicat în liniștea acestui crepuscul lung ca-n ținuturile polare. Acum s-a făcut noapte. Pescarul poartă luntrea ușurel, printre buchete mari de trestii, sub lună. Din lopată îi picură la fiecare mișcare steluțe de argint în apa lină.
Umbra e străvezie; un glas de broască tresare de sub papură, în surdină, apoi se stinge… Trestii și apă, stele și singurătate ― nimic în jurul nostru nu ne aduce aminte de viața reală. Plutim ― ca-ntr-un peisagiu din era terțiară…
Tovarășul meu tace. Mă razim mai bine de spatele lui masiv și nemișcat, dar nu-i tulbur cu nici o vorbă tăcerea îndelungată în care s-a adâncit. Pentru că pe tovarășul meu îl cheamă Mihail Sadoveanu ― iar un ceas ca acesta, într-o noapte dulce de primăvară, se întâlnește destul de rar în viața unui om.
În zori de ziuă, Gheorghe Barnea ne aștepta cu luntrea pregătită temeinic pentru drum lung, să ne poarte de-a dreptul la Vladnic, în inima bălților, unde zburătoarele nomade care poposesc pe la noi își țin soborul cel mare, departe de oameni.
Printre păreți de trestie înaltă, străbatem în tăcere cărări lungi de apă cu plavii buboase, cu foi late de nufăr și cu pojghiță pe alocuri, și ne afundăm în labirintul de lagune care taie stuhu-rile, spre Vladnicul cel adânc. Uneori se deschid pe neașteptate în luminiș ochiuri mari de apă în mijlocul trestiilor, oglinzi mis¬terioase, tăcute și lucii sub lumina albăstrie care începe să crească dinspre răsărit.
Și deodată, cu zbor șuierător, două rățuște săgetează văzduhul, pieziș deasupra noastră. Detunătura puștii, bubuind straniu în liniștea mare de până acum, trezește baltă întreagă. Mii de croncănituri îi răspund din depărtare. Un măcăit aprig se ridică din stuhuri; gâștele încep să gârâie din toate părțile, nevăzute; Ușițele se trezesc în cotloanele lor de papură veștedă. Un stol de grauri, la început ca un noruleț, desfășoară în lumina răsăritului un văl cernit, străveziu și ușor, cu falduri capricioase, pe care parcă-l poartă vântul pe deasupra bălților, până în negura încă întunecată dinspre apus.
* * *
Soarele s-a ridicat de mult. În Vladnicul mare n-am găsit pâlcuri de lișițe, risipite ca șiraguri de mărgele negre pe oglinda apei. Tovarășul meu a doborât din zbor o gâscă. Am văzut-o cum s-a lăsat pe-o aripă, ca un avion dezechilibrat, și-a căzut oblic, departe-n stuhuri. Barnea a căutat-o în zadar și s-a întors cu mâna goală. A doua gâscă, pe care luntrașul ne-o aduce în sfârșit, de la capătul unui petec de pârlitură unde căzuse cu aripile desfăcute, e cercetată cu grijă și așezată frumos între rațele rânduite în fundul luntrei.
― Unde mergem acum? întrebă Barnea.
― Să mergem la Coada Râiosului! zic eu, cu entuziasm.
― Nu ― răspunde tovarășul meu ― ce să căutăm într-un loc cu un nume așa de spurcat? Să mergem mai bine în Cucova ori în Temircan…
― Ori la Coada Vacii, complectează Barnea, cu tărie.
… Ne-am oprit la pândă pe-o lagună îngustă, între două ziduri de trestii. Luntrea e fixată cu un capăt în stuh. Barnea a adormit. Tovarășul meu stă cu fața-n sus, cu ochii-nchiși, cu obrazul pe jumătate în soare. Mă uit la fruntea lui cu proeminențe ciudate și nu-mi pot da seama dacă a ațipit ori e încă treaz. Drept răspuns, un sforăit subțirel pornește din nasul lui mic, cât un țumburuș, care are totuși pretenția să fie acvilin. Doarme! Dacă trece tocmai acum un stol de gâște, ce-i de făcut?…
Mă aplec peste marginea luntrei și mă uit în adânc. Apa e curată și incoloră, nici o nuanță verzuie nu joacă în transparența ei. O rază piezișă de soare o luminează până-n fund. De-acolo, din labirintul de buruieni fioroase, două gângănii negre, cât două migdale, cu lăbuțele dinapoi lățite în formă de lopățică, înoată de-a lungul razei până aproape de suprafață. După talie și după alte semne, înțeleg că una e mascul și cealaltă, femeiușcă. Habar n-au de prezența mea. Totuși mă simt scandalizat: urâțeniile acestea își permit să facă dragoste sub ochii mei! Dar a treia gânganie, un mascul inoportun, aleargă de la fund. Intrusul e cam brutal și pare pus pe sfadă. Mă uit cu atenție… Femeiușca se întoarce cu coada când spre unul, când spre celălalt. Cochetează, scârnăvia! O umilesc și-o alung c-un capăt de trestie. Rămași singuri, cei doi masculi se uită unul la altul, nedumeriți de rostul acestei intervenții divine.
Tovarășul meu sforăie înainte subțire. O pitulice de baltă se joacă alături, în stuh. Și deodată rămân cu urechea ațintită… S-a auzit, foarte departe, un glas de gâscă. Dacă trece tocmai acum pe deasupra noastră?
Fără să ridice capul, tovarășul meu deschide un ochi. Un ochi foarte albastru în lumina mare ― și copilărește atent. Cu toate acestea știu bine că dormea! Se vede însă că dormea numai cu nasul și cu o ureche. Cealaltă ureche îi stătea trează, de strajă.
* * *
La întoarcere, de-a lungul unui „canal” nesfârșit, întâlnim petece mari de pârlitură. Ici și colo, pe întindere de câteva hectare, stuhul a ars, lăsând la fața mlaștinii ciocălăi ca de păpușoi și țărână calcinată, de-ai crede că e tare ca piatra. Dar e numai o pojghiță mincinoasă de cenușă și rădăcini firave. Când pui piciorul pe ea, te afunzi numaidecât: dedesub e apă neagră și glodoasă ― am făcut experiență până la genunchi.
Barnea ne lămurește că oamenii pun foc stuhului bătrân, ca să poată crește altul tânăr, mai în voie…
Vântul bate cu putere dinspre miazăzi. Mă întorc spre luntraș. Mi-a venit, așa, o idee nenorocită.
― Moș Barnea, îl întreb eu, ce-ar fi dacă am pune și noi foc, să vedem cum arde?
Luntrașul surâde cu tot obrazul lui grav, uscățiv și arămiu ca de indian. Își întoarce nasul ascuțit, în formă de plisc, și furișază o privire iute spre tovarășul meu, care stă neutru cu spatele. Apoi răspunde, cam într-o doară:
― Ce să fie? N-ar fi nimica…
La ideea spectacolului măreț pe care ni-l putem oferi „fără să fie nimica”, nu mai am astâmpăr. Vântul foșnește, trestiile îmi fac semne cu capul și mă invită, plecându-și moțul cafeniu toate odată, în aceeași direcție.
În cele din urmă, mă hotărăsc. Scot cutia cu chibrituri și scapăr. Barnea îmi ține căciula în dreptul vântului. Stuhul, uscat tare, des și înalt de trei stânjeni, s-aprinde cu pâlpâiri iuți, cu pârâituri precipitate.
― Alea jacta est! („Zarurile au fost aruncate”!) strig eu.
― Hai? răspunde moș Barnea.
Flacăra se înalță încovoiată de vânt; un fum negru izbucnește deasupra… Focul se întinde cu repeziciune…
― Să mergem! zice tovarășul meu, cam neliniștit de dogoarea și de îngustimea locului.
Pornim înainte, pe canal. De la fiecare cotitură întorc capul și-mi admir opera, urmărind întinderea dezastrului. Flăcări lungi se înalță când și când deasupra stuhurilor; fumul izvorăște gros și negru, ca din zeci de fabrici odată… O îngrijorare vagă începe să mă cuprindă. Dacă arde toată… balta Cristeștilor? Tovarășul meu mă spionează cu coada ochiului și-mi urmărește gândurile.
― Barnea, zic eu nemaiputând răbda, oare n-o să-mi găsească nimeni pricină c-am dat foc?
― De, parcă poți să știi?… răspunde apăsat luntrașul, privind drept înainte.
Scot tabachera și-i ofer o țigară.
― Stuhul vechi nu folosește la nimic… completează el, moale.
Cu toate astea nu mă simt liniștit. Incendiul s-a întins grozav în urma noastră. Parc-aș vrea acum să se stingă cât mai curând „de la sine”. Dar unde-i norocul ăsta… cu atâta apă dedesub și uscăciune deasupra!
Pe canal, ne întâlnim cu un pescar bătrân, lipovan. Se uită la noi, ca la orice oameni de treabă. Aștept să ne puie vreo întrebare cu privire la foc. Dar el tace. Nu pare deloc alarmat de prăpădul care se vede în fund.
― Unde te duci? îl întreb eu. Te duci încolo… spre focul cela?
― Da, răspunde el, simplu.
Nu pot împinge imprudența mai departe cu alte întrebări…
După ce intrăm în matca Jijiei, la loc larg, tovarășul meu, care stă cu spatele spre incendiu, mă întreabă cu perfidie:
― Tot se mai vede ticăloșia ceea?
― Tot! oftez eu cu năduf. Ba încă se vede mai tare ca-nainte… Iaca ce ispravă m-ați îndemnat să fac, d-ta și cu Barnea!…
Sub această învinuire nedreaptă, tovarășul meu tace scârbit.
* * *
Am ajuns acum aproape de mal, spre marginea de jos a satului. O fată subțirică și mlădioasă intr-n apă cu picioarele goale, ridicându-și fusta pe măsură ce înaintează spre adânc. Se face că nu ne vede ― parc-ar fi singură. Asfințitul o luminează dintr-o parte; unda rece și verzuie îi mângâie coapsele abia împlinite, în culoarea bobului de grâu.
Când ajungem în dreptul ei, o întreb: ce caută? Fata întoarce spre mine o privire serioasă și adâncă, apoi își urmează mersul fără să-mi răspundă.
Seara târziu, de pe prispa casei din deal a lui Barnea, tovarășul meu a privit lung cum ard stuhurile în depărtare „ca-ntr-un răsărit de lună”… S-o fi gândit, poate, atunci: ce fac oare sălbătăciunile bălții, când arde stuhul? ― și i s-a părut că aude dintr-acolo „urlete pierdute și tremurate”…
Iar peste vreo săptămână, cititorii lui, nenumărații lui prieteni, au ascultat încă „o istorie adevărată” de vânătoare ― cu moș Procor, cu Timofti mocanul și cu un oarecare Caliniuc, sfâșiat de lupi într-o noapte de iarnă, pe-o plavie pustie din Delta Dunării ― pe lângă alte născociri minunate, pe care el le ticluiește cu atâta meșteșug, de-ai jura c-a fost acolo, la fața locului, și-a văzut cu ochii lui cum s-au petrecut toate, din fir în păr.
De data asta însă, l-am prins asupra faptului. Și las aici mărturie posterității despre geneza uneia din încântătoarele-i povestiri vânătorești. Să știe și urmașii noștri, atunci când bălțile de la Cristești și moș Barnea și noi vom fi trecut de mult în țara de dincolo de negură, de la ce întâmplare prozaică din lumea reală s-a inspirat acest mare vrăjitor, ca să plăsmuiască încă o istorie vânătorească, foarte minunată… dar cât se poate de adevărată…
Notă. ― La aceste amintiri, pe care le-am notat a doua zi ca să nu le uit, marele meu prieten mi-a răspuns prin câteva pagini (… pagini de strălucitoare poezie ― vezi volumul „Țara de dincolo de negură”).
Dl Sadoveanu își revendică acolo cu tărie autenticitatea personagiilor și faptelor din povestirea la care făceam aluzie. Și se miră că le-am uitat. În adevăr, mi-am adus aminte. L-am cunoscut și eu pe moș Procor, am intrat în coliba lui și am stat de vorbă cu el, într-una din rătăcirile noastre prin Delta Dunării. Dar îl uitasem de mult…
Cine ar putea să se mai laude cu un aparat de înregistrare atât de sensibil ca al tovarășului meu, căruia nimic nu-i scapă din câte-i trec pe dinainte și care ține minte ani întregi intonația unei fraze și gestul cu care un biet pescar bătrân și-a alungat un țânțar de pe frunte…
fără voturi
Încarc...