Din 19 aprilie 2013, pe marile ecrane din România poate fi vizionată noua colaborare de succes a regizorului Niels Arden Oplev cu Noomi Rapace, „Dead Man Down: Gustul răzbunării”, în care, alături de Colin Farrell, actrița de origine suedeză face un rol memorabil. Filmul rulează în cinematografele: Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light Cinema, Grand Cinema Digiplex Băneasa, Cinema Glendale (București), Cityplex (Constanța și Brașov), Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Arad, Arad Galeria, Bacău, Brăila, Cluj, Constanța, Pitești, Ploieşti, Târgu Mureș), Cortina (Oradea), Odeon (Cluj).
Din pomul grădinii Edenului a fost cules fructul oprit. Prin Eva s-a născut lumea. Adam a pus semnul vieţii în pântecele creaţiei. Atunci s-a născut raiul, pentru că au perceput durerea existenţei şi-apoi al naşterii. Ei au coborât din el pe pământ, pentru pedeapsa cu truda existenţei. În rădăcini adânci a rămas întipărită speranţa de întoarcere şi izbândă. Tot atunci, odată cu iubirea, au fost împărţite: ura, viclenia şi trădarea, prin şarpele rece, prin privirea şi ochii lui. În goliciunea albă a trupurilor, lumina cerului a zidit plăcerea privirii. In curburile trupului, Evei, a crescut încet perfecţiunea creaţiei. Prin puterea trupului lui Adam, s-au construit cărările vieţii. Mărul s-a dorit a fi pofta virginităţii. Copacul a devenit coroana rădăcinilor noastre.
Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.
– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?
Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.
– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.
– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.
Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.
Fragmente din „Cartea junglei”, volumul I, capitolul „Fraţii lui Mowgli”:
Era Tabaqui, şacalul, zis Linge-blide, pe care lupii din India îl dispreţuiesc fiindcă umblă cu vorba, bârfeşte, nu se dă-n lături de la nicio ticăloşie şi se hrăneşte cu zdrenţe şi resturi de piei pe care le culege din grămezile de gunoaie de la marginea satelor. Dar şi ei se tem de el, fiindcă Tabaqui, mai uşor decât oricare altă vietate a junglei, se molipseşte de turbare şi atunci uită de frică şi aleargă prin pădure, luând în colţi tot ce întâlneşte în cale. Până şi tigrul fuge şi se ascunde când micul Tabaqui e apucat de turbare, căci turbarea este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla unei vietăţi. Noi o numim hydrophobia, dar ei îi zic dewanee, adică nebunia, şi fug de ea încotro văd cu ochii.
Scrijelite de răni, degetele sufletului meu îngheţat de suflul iubirii, degete agăţate de scara lumii şi de trepte spre lumină, încearcă să refăurescă o poveste din începuturi şi sfârşituri irepetabile, de unde să poată reveni într-un nou început pentru fiecare nefericire. Ca într-un joc de poker unde se joacă destine, caut cartea destinului meu, să o pun pe masă, ca să înving această viaţă. Şi doiul, care este cea mai mică carte, îmi spune că şi ea este o carte de viaţă. Şi regii şi cavalerii timpurilor trecute spun rănilor sufletului meu agăţat de o creangă ruptă de timp: nu dispera, căci vei rezista. Este jocul cel mare al pierderii din viaţă, când toate focurile lumii îţi pot pârjolii inima într-o carte nenorocoasă. Este jocul tuturor izvoarelor de bucurie, izvoare ce din ceruri de stele şi soare, îşi pot revărsa ape de fericire, dacă dă norocul peste tine, să ai în viaţă, o carte norocoasă.
Încarc...
