Din pomul grădinii Edenului a fost cules fructul oprit. Prin Eva s-a născut lumea. Adam a pus semnul vieţii în pântecele creaţiei. Atunci s-a născut raiul, pentru că au perceput durerea existenţei şi-apoi al naşterii. Ei au coborât din el pe pământ, pentru pedeapsa cu truda existenţei. În rădăcini adânci a rămas întipărită speranţa de întoarcere şi izbândă. Tot atunci, odată cu iubirea, au fost împărţite: ura, viclenia şi trădarea, prin şarpele rece, prin privirea şi ochii lui. În goliciunea albă a trupurilor, lumina cerului a zidit plăcerea privirii. In curburile trupului, Evei, a crescut încet perfecţiunea creaţiei. Prin puterea trupului lui Adam, s-au construit cărările vieţii. Mărul s-a dorit a fi pofta virginităţii. Copacul a devenit coroana rădăcinilor noastre.

Existenţa omului poate fi, ori un fum care dispare încet în singurătate, ori un foc auto-ucigaş care arde repede şi dispare prin iubire. Existenţa aşezată, este calea de urcuş încet pe munte. Acela care nu a simţit iubirea, nu a văzut întradevăr lumina. Acela care a crezut că a văzut cum culorile pământului se adună-n flori, în dimineţi de răsărit şi de apus, fără a şti ce este unirea prin iubire, nu ştie ce este curcubeul vieţii cu adevărat. Acela care spune că a văzut în bobul de rouă, sclipirea diamantului fără a descrie lumina, din ochii iubirii, nu ştie care-i legământul cerului şi-al pământului, nu ştie ce este legământul luminii şi-al vieţii. Acela care nu a văzut cerul iubirii, nu ştie ce este libertatea. Cel ce-a iubit şi-a ascultat cântecul ei, le-a avut şi văzut pe toate.

Cobor adânc acolo de unde cu toţii am plecat. Privesc cu ochii minţii cât de aproape pare, acel alt răsărit. Din izvorul nesecat al trupului, încerc să aduc amintiri dinspre începuturi. A fost un dat ca sărutul inimii, nimeni să-l poată judeca. El este deasupra raţiunii. El nu vorbeşte nicio limbă, dar întelege toate limbile pământului. El crează printr-o ea şi-un el, existenţa. Nu cădeam în păcatul iubirii, iubind, pentru că din ea cu toţii am răsărit. Munte fără vale nu poate exista, precum ea fără acel gol, sau în iubire fără plinul ei, nici gândul singurătăţii fără speranţa unirii.

Din adâncul timpului venim. În ochii şi-n privirile celui iubit, căutăm oceanul primordial al vieţii. Acolo s-au născut semnele noastre de unire pentru fiecare. De aceea ne căutăm pe cărările vieţii. Un EA şi-un EL, unici, am fost daţi pentru unire desăvârşită, dar dacă mărul a fost rupt, raiul a rămas acolo sus, iar noi am căzut jos. Drept preţ de răscumpărare ne-a fost dat să ne căutăm perechea perfectă. Puţini au depus sau depun străduinţă. Mulţi rătăcim pe cărări de timp care nu sunt ale noastre.

„Te iubesc” este nu numai sărutul inimii, el poate fi sărutul vremii tale, el poate fi cărarea ta de viaţă, poţi fi tu în viitor. Atingerea buzelor fierbinţi, gura încleştată-n unire, atingerea mâinilor, iar degetele fremătând pe rotunjimi şi-n pântec simţind dorinţa vieţii, prin poarta lumii, poate fi o altă revenire din raiul de unde am fost izgoniţi. Nu uita, iubirea nu uită că prin ea transcezi.

La izvorul vieţii, Evei, dorinţe bat din vremuri când din foc şi apă s-a născut un semn, din unul, apoi din doi, când din cer au coborât fulgere, semnul vieţii. Atunci a dat Domnul începutul pentru omul Adam şi începutul pentru poarta vieţii, Eva, şi fulgerele au încetat. Domnul a construit grădina Edenului, dar Eva nu a respectat legământul, rătăcind în căutare. După mult timp, Maria a primit din nou semnul lui Dumnezeu. S-a născut, el, fiul omului, Hristos. Viaţa curge pe cărări infinite, ascultă tu, cel singuratic, şi fără să ştii ce este iubirea, pentru că nu exişti fără ca să fii în doi, pe lume. Întoarce capul spre viitor, dar spre altul, căci el în nenumărate vieţi a fost trecut şi pentru tine, nu pentru ca să fii singur în lume.

Mă dezbrac de pielea începutului şi pun pe mine cămaşa iubirii. Întorc sacul cu daruri şi-n restul golului lui, pun truda mea de mâine drept zălog pentru un astăzi, printr-o zi şi-o noapte-n unire. Simt albul trupului şi caut pe harta universului lui, punctul meu şi-al tău. Nudul vieţii explodează în lumina înălţării. Nu arunc căutarea mea în uitarea de ieri, găsindu-te astăzi pe tine. Dacă deschizi poarta lumii, prin unire, vom construi un alt mâine. Nu putem pune împreună suflete, fără un trecut. Trebuie să adunăm, zile unire, fără a uita că prin ele vom avea tăria de a spera oricând că vom mai putea fi.

* * *

Trenul înzăpezit freamătă în iarna grea. Uşi trântite, gheaţă sfărâmată, nămeţi sub şine. Roata uriaşă striveşte metalul şinei îngheţate de care s-a lipit. Pe sub roţi, dincolo de vagon, pe partea cealaltă, se văd segmente de picioare care se agită, exact ca-n păpuşile Muppets, repede şi sacadat. Ele nu mai sunt atârnate pe frânghii de soartă. Câte-un picior se împiedecă de pietrele îngheţate. Firar al dracului de… şi urmează tot ce nu este în cer, ci numai pe pământ şi sub el, enumerat. Într-un compartiment, o mamă cu mâna albă duce la buzele unui început de lume, o liguriţă de ceai. Un sân rotund, mulează încă îndrăzneţ spaţiul. El freamată a chemare la viaţă.

* * *

– Nu, te rog… nuu… ne vede.
Mâna rece sau fierbinte, nici ea nu ştie cum este, o apasă şi-o trage încetişor şi cu grijă spre gura fierbinte. Iarba este înaltă şi copacii din crângul poenii ning cu puful primăverii pământul. Ea simte pierdută apăsarea înceată. O apasă trupul vieţii. Ochi ei privesc cerul. Simte că se ridică spre el şi că zboară.
– Te iubesc, şopteşte-ncet şi buzele-i freamătă.
– Au adormit?
– Nu ştiu.
– Ti-am spus să nu le luăm televizor. Aia mică este şmecheră foc. Am prins-o aseară când tu erai plecată. Cu un pahar, chinuidu-se, asculta peretele dinspre dormitorul nostru. Nu ştia că nu ai venit.
– De unde Dumnezeu ştie de aşa ceva? Cine a învăţa-o? Numai copii lui aia de la patru!
– Ce fierbinte eşti. Stai, încă nu. Mă duc să ascult la uşa lor, să văd dacă dorm.
– Nu se aude nimic. Auu… mai încet. Mă iubeşti?
– Eşti floarea vieţii mele. Nu mă strănge cu mâinile aşa puternic, că nu mă pot mişca.

Întunericul camerei începu să se unduiască în valuri şi-n ritmuri de extaz. Erau fericiţi, îmbrăţişaţi după o zi de viaţă.

* * *

Nu ştia ce să facă. A şters tot din telefon. Nu mai vroia să vorbească, să audă, să mai fie. La birou parcă era un robot stricat.
– Ce ai, mamă? Spune cu ce te pot ajuta?
– Mamă! De câte ori vrei să-ţi spun, laasăă-măă în pace. Am 26 de ani. Cât o să mă mai cicăleşti?
– Dar, mamă, dacă te-ai certat cu Ducu, nu trebuie să pui la inimă. Vă împăcaţi voi. Cred că mă voi lua de el. Este cazul să vă căsătoriţi.

O uşă trantită se auzi dinspre intrare.
– Oana!
Niciun răspuns.

* * *

Iubirea în cărările ei de timp, aduce suferinţă de multe ori, dacă nu ştii să-ţi alegi pe harta vieţii tale, drumurile iubirii. Împlinirea este trecută pe răbojul timpului tău, că a existat. De vom îndeplini rostul nostru, iubind, aici, astăzi şi mâine, dintr-un nou început ne vom putea naşte atunci când toate timpurile se vor întâlni.

Text de Viorel Muha

11 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Dragoste, Eseuri
Comenteaza! »