Citeam într-o carte de dezvoltare personală şi leadership, că liderul evoluează pe o fundaţie de încredere. Adică trebuie să prezinte încredere. Dacă prezinţi încredere eşti credibil. Iar onestitatea, cinstea şi intregritatea sunt componentele necesare pentru obţinerea încrederii.
În fiecare zi auzim despre promisiuni încălcate, înşelăciune, muşamalizarea adevărului, renunţarea la principii. Mark Twain spunea: “întotdeauna să facem ce este drept. Asta îi va face pe unii recunoscători, iar pe ceilalţi îi va lasă cu gura căscată.”
Cinstea şi integritatea sunt printre cele mai frecvent amintite valori. Însă unii cred că acestea sunt ca şi hainele. Le îmbraci şi le dezbraci aşa cum vrei, cum ai interesul. Poţi să te comporţi diferit la servici, în afaceri, acasă ca şi cum cinstea ar fi diferită în funcţie de ipostaze sau context sau circumstanţe.
Super-producţia Disney „Mă dau în vânt după cumpărături” („Confessions Of A Shopaholic”), o comedie romantică bazată pe cărţile „Confessions of a Shopaholic” („Mă dau în vânt după cumpărături„) şi „Shopaholic Takes Manhattan” („Goana după cumpărături la New York„) de Sophie Kinsella, are premiera vineri, 3 aprilie 2009, în cinematografele Hollywood Multiplex Bucureşti Mall, Movieplex Plaza, Cityplex, Light Cinema, Cinema City Cluj, Cinema City Timisoara, Cinema City Iasi, Cinema City Bacau şi Lotus Oradea.
Rebecca Bloomwood (interpretată de Isla Fisher), proaspătă jurnalistă la un ziar financiar, se luptă atât cu dependenţa de shopping, cât şi cu teancul de facturi nemiloase. Unde mai pui că îi şi cade cu tronc Luke Brandon (interpretat de Hugh Dancy), colegul ei de redacţie – şi el dependent, dar… de muncă. Şi unde putea să înflorească o asemenea adicţie mai abitir decât în New York, una din capitalele modei, despre care Dancy spune: „Când filmezi pe străzile New York-ului e ca şi cum te-ai interna de bunăvoie la spitalul de nebuni!”
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Articol despre piesa „Waxing West” de Saviana Stănescu, publicat de Lars Ring în ziarul suedez „Svenska Dagbladet”, în traducerea pusă la dispoziţie de Institutul Cultural Român de la Stockholm:
Dramalabbet lărgeşte perspectiva asupra teatrului. Trupa continuă să monteze exclusiv piese noi, acum însă şi texte provenite din alte ţări. În această toamnă au jucat cu succes piesa Vita glöden / White Embers, a româncei Saviana Stănescu.
De asemenea, în acest weekend teatrul a găzduit spectacolul cu piesa Waxing West de aceeaşi autoare: o producţie a legendarei trupe de avangardă La MaMa din New York, care, la 48 de ani de la prima îndrăzneaţă montare, continuă cu proiecte de înaltă clasă.
Pe 16 ianuarie 2009 are premiera în România o comedie nebună, pentru toate vârstele: „Poveşti de adormit copiii” („Bedtime Stories”). Filmul realizat de Adam Shankman îi are în distribuţie pe Adam Sandler, Keri Russell, Guy Pearce, Richard Griffiths, Jonathan Pryce, Courteney Cox, Lucy Lawless.
Încarc...
6 voturi