La capătul lunii mai din primăvară am cioplit masa mea dintr-o boabă de cafea, decor tocmai potrivit şi neapărat necesar într-o şuetă despre contabilitatea evenimentelor trecute prin primavară.
Amfitrioana dimineţii lipsă din calendarul lui aprilie trecut este astăzi o decupată zeiţă amorfă din povestea de marmură albă, rămasă surplus din numărul de trepte ce dau spre tărâmul grădinilor Edenului.
Continuare »
1 voturi
Încarc...Clipe moarte de noapte, zbucium îngemănat cu zori, amorţirea conştiinţei în gene de dincolo de trecerea în ce nu este şi nu vrea să vină…
Seara, înghesuită între litere negre în alb, şi electronii lovind ecranul, se perindă prin faţa-mi care îl priveşte cu ochi obosiţi.
Oboseala conştiinţei existenţei zace aruncată pe cărări nenumarate cu viteze de timp diferite, căutându-şi drum prin şi spre destine necunoscute. Sticla suparată nu mă vede cu toate ca este un mare-mic ochi deschis spre un mare-mic univers.
Oare de ce înşiruirea de cuvinte doare câteodată?
Continuare »
1 voturiÎncarc...
Antologia dlor N. Crevedia şi Calotescu-Neicu, apărută într-o îngrijită ţinută editorială la Cartea românească din Bucureşti, este incontestabil o carte de succes. Scriitorul şi ziaristul Crevedia se bucură de simpatia admirativă a presei, a mai tuturor revistelor literare, de dreapta şi de stânga. În plus, e şi un fel de enfant gâté al unor oameni cu mare înrâurire în opinia publică şi literară, ca Nichifor Crainic şi Dragoş Protopopescu, care-l răsfaţă, considerându-l un liric nou, viguros în expresie şi nu mai puţin un pamfletar incisiv şi epigramist plin de savoare. Pe dl Calotescu-Neicu îl cunosc mai puţin, dar cred că nu merită ni cet exces dhonneur, ni cette indignité cu care l-a stigmatizat pana prea tinerească şi, deci, implacabilă, a dlui Octav Suluţiu de la România literară.
Oricâte lipsuri ar avea, antologia are şi un mare merit. A trezit interesul publicului, al presei şi al criticii pentru un gen literar căzut de mult în desuetudine în Franţa şi care dă literaturii noastre, cum prea bine a observat chiar filozoful Conte Keyserling, un aer de spiritualitate latină şi de umor spontan şi sănătos.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.
Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.
– Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mamă!
„Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!”
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.
Continuare »
133 voturiÎncarc...1984 – an greu din decada prăbuşirii economice, morale şi sociale a ţării noastre. An al decadei de groază din sistemul comunist. Decada de foame, frig, decădere morală şi întipărirea în mentalul unora, că furtul, mita şi şpaga, respectiv îndoirea coloanei vertebrale cu capul atingând podeaua, reprezentau valori fundamentale ale vieţii lor. Devenise mândrie pentru ei, etalarea acestui mod.
Instituţiile statului totalitar, subordonate partidului unic, contribuiau din plin la acest proces de degradare. Una din aceste instituţii vitale pentru o naţiune a fost şi este Justiţia, respectiv sistemul juridic cu componentele sale adiacente. Repercursiunile a ceea ce s-a întâmplat în acei ani se regăsesc mult amplificate şi de altă natură astăzi.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies