26 februarie 2008

„Antologia epigramei româneşti” de Cincinat Pavelescu

Cincinat PavelescuAntologia dlor N. Crevedia şi Calotescu-Neicu, apărută într-o îngrijită ţinută editorială la Cartea românească din Bucureşti, este incontestabil o carte de succes. Scriitorul şi ziaristul Crevedia se bucură de simpatia admirativă a presei, a mai tuturor revistelor literare, de dreapta şi de stânga. În plus, e şi un fel de enfant gâté al unor oameni cu mare înrâurire în opinia publică şi literară, ca Nichifor Crainic şi Dragoş Protopopescu, care-l răsfaţă, considerându-l un liric nou, viguros în expresie şi nu mai puţin un pamfletar incisiv şi epigramist plin de savoare. Pe dl Calotescu-Neicu îl cunosc mai puţin, dar cred că nu merită ni cet exces dhonneur, ni cette indignité cu care l-a stigmatizat pana prea tinerească şi, deci, implacabilă, a dlui Octav Suluţiu de la România literară.

Oricâte lipsuri ar avea, antologia are şi un mare merit. A trezit interesul publicului, al presei şi al criticii pentru un gen literar căzut de mult în desuetudine în Franţa şi care dă literaturii noastre, cum prea bine a observat chiar filozoful Conte Keyserling, un aer de spiritualitate latină şi de umor spontan şi sănătos.

Epigramele antologiei sunt precedate de o bună introducere, în care se face un istoric aproape complet al acestui capricios gen literar.

Este de netăgăduit că supremul maestru al tuturor epigramiştilor a fost Martial. Dacă s-a putut spune despre Voltaire că a fost magazinul de idei al veacului său, Martial poate fi considerat ca cel mai imens rezervoriu de spirit al tuturor secolelor. N-a existat scriitor, celebru sau obscur, să nu împrumute de la el o idee sau o formă. Moliere, Goethe, Voltaire, Schiller, Lessing, Shakespeare şi toţi scriitorii din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea au cules flori din Martial ca din grădina lor. E cert că romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă. Perfecţiunea acestui gen pare că aparţine acelei civilizaţii foarte înaintate şi vecine cu decadenţa şi sclavia. În astfel de epoci, fiecare voieşte să aibă spirit şi succes uşor. Nimeni nu se opreşte la o lucrare obositoare. Singura calitate a scriitorului este să distreze şi să nu fie ridicol. Trebuie să ne amintim că, şi în Franţa, epigrama a culminat înainte de marea revoluţie, când patru versuri spirituale erau suficiente pentru a te înălţa la Academia franceză. (E cazul Marchizului de St. Aulaire, strămoşul fostului ministru al Franţei la Bucureşti şi mare filoromân.)

Vorbind de strămoşul nostru Martial, nu mă pot opri de a cita trei versuri care ne interesează în special pe noi, românii:

Cornu Sarmatici ter perfida contudit Istri
Sudantem getica, ter nive lavit eguum
Templa Deo, mores populis, dedit otia ferro!

Adică:

De trei ori Istrul şi Sarmatul înalţă o frunte rebelă,
De trei ori Domiţian înfrânge îndrăzneala lor şi scaldă,
În zăpezile Daciei, calul său alb de spume
El redă templele zeilor, moravurile popoarelor şi sabiei pace!

Martial, al cărui spirit sarcastic făcea spaima şi deliciul contemporanilor săi, a scris totuşi nenumărate madrigale. Voi cita unul foarte delicat (90, cartea XI):

Intacta quare mittis mihi, Polla, corones?
A te vexates malo tenere rossas.

Care s-ar putea tălmăci astfel:

Pentru ce, Polla, îmi trimiţi coroana de o frăgezime atât de curată? Îmi plac mai bine rozele când s-au veştejit în mâinile tale.

Iată de acelaşi şi o epigramă tare (93, Contra lui Zoil).

Mentitur qui te vitiosum. Zoile, dixit.
Non vitiosus homo es, Zoile, sed vitium!

Zoile, minţi când îţi dai titlul de vicios.
Tu nu eşti un om vicios, Zoile, eşti viciul însuşi!

După Martial, poeţii francezi au deţinut laurii epigramei, schimbându-i sensul de inscripţie şi transformând-o într-o armă ascuţită de polemică şi duel.

Epigrama, totuşi, de-a lungul veacurilor, a mai păstrat ceva din caracterul primordial al inscripţiei. Când vezi un monument, te întrebi, cu ce scop e ridicat şi de cine? Inscripţia monumentului îţi răspunde.

Tot astfel o bună epigramă are două părţi. Una care aţâţă curiozitatea, descriind, în culori vii, un subiect oarecare, alta, care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua a inscripţiei. Această comparaţie dezvăluie tot mecanismul epigramei. Iată pentru ce, în epigramele reuşite, autorul se fereşte de a încărca cu expresii violente începutul lor, ci debutează, în mod perfid, cu elogii, pentru a provoca, la sfârşit, surpriza, prin concluzia neaşteptată şi înţepătoare.

Pentru a completa cititorilor noştri, informaţi mai cu seamă în domeniul vast al literaturii germane, noţiunile asupra acestei poezii, devenite esenţialmente franceză, vom reaminti că Montesquieu, în faimoasele sale Lettres persanes, defineşte epigrama: o mică săgeată care ţinteşte precis şi pricinuieşte o rană adeseori adâncă şi nevindecabilă cu doctorii!

Distinşii autori ai antologiei, bine, larg documentaţi, citează cu drept cuvânt pe Clément Marot, celebru poet francez, născut la Cahors în 1495, fost valet de chambre şi favorit al Margaretei dAngouléme şi Francisc I, ca valoros succesor în epigramă al lui Mellin de St. Gelais. Acesta îşi făcuse o aşa de temută reputaţie, că marele Ronsard, pe atunci tânăr, scria:

Et fais que devant mon Prince, Désormais plus ne me pince, La ténaille de Mellin!…

Probabil că verva epigramistului strânsese în cleştele ironiei sale neînduplecate mâna delicată a lui Ronsard, chiar în faţa regelui. (Nu vi se pare că istoria se repetă şi că epigramiştii îşi continuă obiceiul la dejunurile recente de la palatul regal?) Mellin de St. Gelais a murit pe la 1588 şi a lăsat mulţi urmaşi şi imitatori. E de remarcat că Boileau şi Voltaire, genii eminente ironice, au rămas totuşi inferiori în epigramă unor scriitori lipsiţi de talentul, prestigiul şi reputaţia lor. Ultimii epigramişti francezi au fost Lebrun (Ponce Dénis Ecouchard, 1729 1807), Chénier (Marie Joseph), fratele poetului André Chénier, născut la 1764, la Constantinopol şi mort la Paris după marea revoluţie, Baour de Lormian, celebru prin polemici în distihuri avute cu colegul său de lirism şi de academie, Lebrun.

Epigrama franceză moare odată cu restauraţia şi e înlocuită de caricaturi şi de legendele lor. Iar mai târziu de impetuozitatea presei cotidiane, care izbeşte în cei mai cu talent, fără menajamente şi fără reticenţe.

Revoluţia franceză cu Drepturile omului acordând libertate de a cugeta şi de a scrie, fabula, apologul şi epigrama s-au perimat cu desăvârşire, fiecare putând să-şi spună părerile fără frică şi fără înconjur. Jurnalismul, într-adevăr, tinde nu numai în Franţa, dar chiar la noi şi pretutindeni, să înlocuiască, pe lângă satiră şi epigramă, mai toate genurile literare. Aici vedem cum presa de partid, când e condusă de un fruntaş politic, combătând un regim advers, caută să i se substituie. Presa e azi şi oda de odinioară şi ditirambul, care s-a perimat nu din lipsa de epitete, ci din lipsă de eroi. Ea este de asemeni elegia care plânge pe ruinele trecutului şi înlocuieşte cu succes elocinţa, critica şi morala. Trebuie să recunoaştem că, pe când vechile forme literare tind să dispară, înghiţite de noua sensibilitate ieşită din ciocnirea războiului cu ideologia dezamăgită a unei tinerimi nesatisfăcute, jurnalismul prinde aripi noi şi se impune printr-o cultură modernă, prin îndrăzneală, talent şi curaj. Presa a devenit trâmbiţa de aur a reputaţiilor care se ridică şi epitaful gloriilor care se duc. S-o salutăm dar cu multă simpatie, mai cu seamă când e naţionalistă, creştină şi monarhică.

După această digresie cam largă, să revenim la antologie şi la criticile ce i se aduc. Să începem cu dl Şerban Cioculescu, á tout seigneur, tout honneur! Distinsul critic al Adevărului stăpâneşte o dialectică savantă, fără pedanterie şi are, pe deasupra unei logici strânse, o foarte justă intuiţie estetică. Dar e profesor şi, fără să vrea, devine didactic şi doctoral uneori. Decretele sale au însă norocul să fie adoptate aidoma de masa foiletoniştilor literari. Iată pentru ce articolele sale sunt primejdioase. Chiar o eroare a sa, voită sau întâmplătoare, se popularizează. Modestia sa de om cu înaltă cultură ignorează probabil autoritatea de care se bucură cuvântul său scris în provincie, şi o butadă a sa, în genul celor pe care le arunca Mallarmé uneori, ca de pildă: un critique est une personne qui se mčle de ce qui ne le regarde pas! (reflexie, de altfel, frivolă, dar plină de adâncimi) poate să tulbure multe spirite neobişnuite cu mânuirea ironiilor prea subtile. Reţin din articolul său critic două butade excelente: cea dintâi, asupra spiritului epigramatic care şomează, fiind înlocuit de duhul admiraţiei reciproce, şi a doua, ditirambele exagerate pe care le aduce talentului delicat al dlui Tudor Măinescu, modestul judecător de la Vidra. Cât mă priveşte, îi sunt recunoscător că aduce un elogiu postum şi tardiv, dar meritat, dragului meu frate, Ionel Pavelescu, răpit aşa de timpuriu vieţii, gloriei şi poeziei, pe care le adora deopotrivă. Cred că autorii antologiei n-au publicat epigramele cele mai bune, nici ale lui Ionel, nici ale lui Mircea Pavelescu, al cărui spirit e scânteietor şi maliţios. Cred că definiţia pe care o dă dl Şerban Cioculescu epigramei e mai exactă decât a dlor Crevedia şi Neicu:

Epigrama e focul în care inteligenţa musteşte ca şampania. Cealaltă e de o exageraţie bănuită de interes.

Mi s-a făcut onoarea să mi se reproşeze de un alt critic apreciat că epigramele mele reuşite, şi chiar populare în mare parte, suferă de particularismul lor şi păcatul ocazionalului. Iar dl Cioculescu mi-a mai găsit vina că dau prea multe explicaţii chiar epigramelor celor mai bune şi astfel le slăbesc din efect.

Clément Marot (din Cahors) în prefaţa ediţiei pe care o închinase operelor poetului François Villon, spune: Il faudrait avoir eté de son temps ŕ Paris et avoir connu les lieux, les choses et Ies hommes dont îl parle. Clément Marot regretă că poemele celor Două Testamente de Villon sunt pline de nume absolut necunoscute, chiar pe vremea aceea, şi de aluziuni la fapte mărunte care nu pot să mai deştepte nici chiar o efemeră amintire. Şi el sfătuieşte pe poeţi să nu-şi mai aleagă subiectele Sur telle chose basse et particuliere. Părerea lui Marot e desigur împărtăşită de critica cea mai avizată. Cred, însă, că sfatul pe care-l dă poeţilor e primejdios atunci când vrea săi hotărască a evita cu desăvârşire particularităţile. Alergând numai după generalităţi, barzii vor fi siliţi să nu activeze decât în banalitatea anostă a locurilor comune.

E de remarcat că multe din operele cele mai însemnate, cărora posteritatea a rămas credincioasă, de pildă Divina Comedia, e plină în toate amănuntele ei şi e legată de mici întâmplări astăzi cu totul uitate. Or, Dante, prin evocarea lor, mărturiseşte şi legătura lui în viaţa reală de atunci, şi nu există realitate decât individuală şi particulară. Dar e drept că în schimb nimic nu e mai general decât viaţa. Aş putea adăuga şi eu în mod ironic că epigramele mele n-au fost scrise numai pentru generaţia noastră care a cunoscut, mai mult sau mai puţin, pe cei vizaţi, ci şi pentru cele care vor veni după noi şi socotesc că este o politeţe postumă să cauţi a stabili, pentru o înţelegere justă, atmosfera şi prilejul în care au fost născute aceste zburdălnicii împletite din umbre şi lumini. E foarte drept că mai toate aluziile din poemele lui Villon scapă azi cu totul înţelegerii noastre. Pentru a le prinde semnificaţia, ironia şi gentileţea, ar trebui în adevăr să fi trăit pe timpul lui. Am dat acele ample explicaţii tocmai ca să scutesc pe cititorii de mai târziu de comentarii greşite şi de interpretări alăturea cu adevărul.

Cât despre înfruntarea că epigramele mele sunt, în cea mai mare parte, ocazionale, eu socotesc că acesta este supremul lor merit. Aş vrea să mi se citeze o singură epigramă bună din toată literatura universală care să nu fie rodul spontan al unei dispute, al unui resentiment sau al unei glume. Goethe susţinea că mai toate poemele sale lirice sunt improvizate şi nu reprezintă decât copierea în cuvinte a stării sale sufleteşti din clipa aceea… Eu n-am avut pretenţiunea să fiu sau să devin cel dintâi epigramist al generaţiei mele. Pot mărturisi chiar că, în fundul sufletului, dispreţuiesc acest gen literar dificil şi, poate, inferior. Dar am fost silit de împrejurări să răspund când am fost atacat. Deviza mea epigramică ar fi:

Cet animal est trčs méchant Quand on lattaque, il se defend! N-am făcut, mai întotdeauna, decât să mă apăr când eram jignit.

Coşbuc, care mă iubea şi considera Serenada mea ca cea mai bună poezie lirică a vremii, mă dojenea că-mi pierd vremea cu acest gen care se leagă de epoca de decadenţă a unui popor, iar nu de aceea a formaţiei sale, al cărui imperativ zicea el trebuie să fie exclusiv lirismul.

Mi s-a mai reproşat şi caracterul de improvizaţie al epigramelor mele. Am trecut în adevăr drept un mare improvizator. Eu, totuşi, cred că improvizaţia nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie obscură, de muncă îndărătnică şi de meditaţie solitară, când scriitorul luptând, în liniştea odăii de lucru, cu greutatea d-a modela cuvântul pe ritmurile sufleteşti ale fiinţei sale, trebuie să-şi sângereze mâinile întocmai ca sculptorul ce se trudeşte să smulgă, din blocul sălbatic de marmură informă, statuia triumfală de mâine!

A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu răbdare d-a lungul anilor, în spiritele neştiute ale simţirii tale şi a face să ţâşnească, asemeni cum din adâncurile pământului, unda limpede, filtrată picătură cu picătură. Iată pentru ce, în improvizaţiile cele mai spontane, simt munca nebănuită de odinioară care parcă îmi suflă în ureche: Fii fără grijă, sunt aici şi te ajut!

Tot în ordinea de idei a improvizaţiei să-mi îngăduiţi o anecdotă care, la Junimea, avea prioritate (de altfel SainteBeuve le amesteca în toate criticile sale).

Pe când maestrul portretist E. Stoenescu se găsea în America, unde fusese primit pe un picior de egalitate cu marele Enescu, un american, grăbit şi miliardar, îi comandă un portret pe care i-l cerea pentru a doua zi. După o poză de un ceas, maestrul îi aduce la timp portretul executat cu mare sinceritate, adevăr, colorit şi poezie. Americanul îşi exprimă mirarea şi satisfacţia, dar, când portretistul îl cere 2000 de dolari pentru operă, acesta protestează: N-ai lucrat decât cinci-şase ceasuri la acest portret! Stoenescu răspunde:

Pe d-ta te costă portretul 2000 de dolari, iar pe mine: un ceas de poză, şase ore de chevalet şi 25 de ani de muncă anterioară! Vedeţi că în pictură, ca şi în literatură, improvizaţia nu există! Simpaticii autori ai antologiei ar trebui să nu se mâhnească prea mult de statistica aspră şi violenţa de expresie a dlui Octav Suluţiu. Pe d-sa, care poartă numele unei mari familii intelectuale şi cu tradiţii în cultura Ardealului, îl ştiam înzestrat cu originale şi curajoase calităţi critice, ignoram însă că e şi un maestru al statisticii. Socoteala matematică pe care o face epigramelor adunate în antologie adevereşte un spirit minuţios şi sever. Dar poate ca socotelile sale, oricât de exacte, să nu se potrivească gustului celor din târg. Are perfectă dreptate când dă ca pildă o epigramă slabă a meşterului Nigrim, care s-a refugiat în muzică spre a-şi uita nesuccesele anilor de literatură. Această epigramă a fost închinată, în 1912, chiar volumului meu de poezii. I-am răspuns atunci printr-o epigramă lirică:

Preţul 3 lei fix
Poezie nix.

Nigrim

Tot adâncul unei strofe,
Nu oricăruia s-arată…
Orbul nu vede lumina.
Ce-i lumina vinovată?!

Cu pana sa elegantă şi subtilă de poet şi eseist, dl Al. A. Philippide consacră şi d-sa, prin Adevărul, acestei antologii un foarte interesant şi documentat foileton literar, plin de observaţii judicioase şi inedite. Părerea sa este că epigrama, prin însuşi caracterul ei agresiv, precis şi direct, poate singură supravieţui celorlalte poeme cu forme fixe, cum erau baladele, rondelele, gazelurile sau pantumurile, dispărute din preocuparea poeţilor odată cu ultimul lor virtuos Théodore de Banville. Din aceste forme perimate, singur sonetul se mai menţine graţie acestui Heredia al nostru, care este maestrul Mihail Codreanu. Eu cer voie să mai înscriu printre sonetişti şi pe regretatul meu frate Ionel Pavelescu, ale cărui sonete orice ar spune dl Eugen Lovinescu sunt tot aşa de lapidare ca şi epigramele şi epitafurile lui. Ţin să mulţumesc aici poetului şi criticului Al. A. Philippide pentru elogioasa mea citare în legiunea de onoare a epigramiştilor. Fac de asemeni un salut roman spre mintea luminată, stăpânită şi clasică a dlui Perpessicius, care propune, cu drept cuvânt, o nouă orientare a epigramei spre regele etern al epigramiştilor şi spre subiectele sale sociale. Cu alte cuvinte, ca epigrama să devină marţială, evadând din cabotinismul uşor al jocurilor de cuvinte, aşa de hulite în chiar prefaţa antologiei. În concluzie, dl Perpessicius regretă că lipsesc din galeria spiritului românesc George Ranetti, care şi-a închinat viaţa vorbelor de spirit şi care a lăsat catrene schânteietoare în colecţia Furnicii, şi Vasile Bogrea, epigramist mai puţin popular, dar înzestrat cu mari resurse spirituale.

Regretul acesta îl avem şi noi.

Şi acum, aş vrea să fac une querelle dallemand, cum se zice, autorilor. Cum a fost cu putinţă să publice într-o carte atât de interesantă şi plină de gust, aşa-zisele epigrame ale lui Alexandru Macedonski? Mie, care i-am fost prieten şi colaborator, mi-a spus în nenumărate rânduri, că o singură epigramă a sa o consideră bună: aceea adresată bardului de la Mirceşti, când, la prima reprezentaţie a Fântânii Blanduziei, artistului care juca pe Zoil, poetul, invidios, îi făcuse masca lui Macedonski.

Mai mult, acesta îşi îndoise picioarele şi călca cu ele încovoiate întocmai ca Macedonski, venit la teatru cu tânăra sa soţie, Ana Slătineanu Ralet, fată de familie mare. Nottara, care juca pe Horaţiu, imita capul lui Alecsandri. A doua zi, maestrul Macedonski a citit la Fialcovschi această epigramă care s-ar fi cuvenit să înlocuiască în volum pe celelalte atât de puţin reuşite:

Lui Vasile Alecsandri
Orbit de-al gloriei nesaţiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne să mă faci Zoil,
Când singur tu te faci Horaţiu.

Sunt apoi câteva epigrame ale marelui Haşdeu care îşi meritau şi ele locul lor de cinste.

*
Mai rămâne o chestiune pentru care s-a trecut cu uşurinţă sau cu indulgenţă de majoritatea criticilor: originalitatea acestor spirite şi epigrame româneşti.

Mai toate epigramele francezilor celor mai celebri şi mai talentaţi sunt variante din Martial.

Voltaire în ura lui contra criticului Fréron (Élie Catherine) care, în timp de 23 ani, prin revista sa Lannée littéraire, ce apărea la fiecare 10 zile şi care însumează azi 200 de volume, a dus o luptă fără îndurare contra enciclopediştilor şi mai cu seamă contra lui Voltaire a scris numeroase pamflete, piese de teatru, ca Lécossaise şi numeroase epigrame sângeroase contra singurului om curajos, ce-şi permisese, în adulaţia universală de care este înconjurat magul de la Fernay, să-i spună câteva adevăruri juste, dar neplăcute. Au ţinut isonul lui Voltaire, înjurând toată viaţa pe Fréron, Marmontel şi faimosul profesor de literatură Laharpe. Ei bine, Voltaire a imitat din Martial, pe care îl cerceta deseori, această epigramă:

Lautre jour au fond dun vallon
Un serpent mordit Jean Fréron.
Que pensez-vous quil arriva?…
Ce fut le serpent qui créva!

care s-ar putea traduce aşa:

Pe Jean Fréron de un picior
Un şarpe l-a muşcat uşor…
Ce socotiţi că s-a-ntâmplat?
Tot şarpele-a crăpat!

Regretatul Giordano i-a dat o altă formă şi a închinat-o:

Sufletului negru
Un câine i-a muşcat
mâinile,
Şi a murit turbat…
câinele!

Giordano nu şi-a dat seama că era mai logic, câinele să-l fi muşcat de suflet, iar nu de mâini; cel cu suflet negru putând să aibă mâinile albe. Dnii Crevedia şi Calotescu mai citează cea mai reuşită epigramă a vechiului scriitor român Const. Bălăcescu (1800 1880):

Din modestie se vede
Tot zici că nu ştii nimic!
Tu zici făr-a o crede,
Eu cred fără s-o zic.

Iată şi originalul ei în franţuzeşte:

Lubin pour se faire encenser
Dit quil n-a jamais eu le don de bien ecrire:
Mais il le dit, sans le penser,
Moi je le pense, sans le dire!

Dacă i-a fost îngăduit marelui Voltaire să iscălească o epigramă de Martial, de ce un vechi poet român n-ar fi împrumutat un spirit peste frontieră, cu atât mai mult că pe acea vreme nu se cereau nici paşapoarte? Închei aceste rânduri prea lungi, cu o strângere afectuoasă de mână pentru autorii pe care-i rog, însă, la ediţia a II-a să-mi ceară epigrame inedite. Le ofer trei pentru viitoarele antologii:

Antologia voastră, fără voie
S-aseamănă corăbiei lui Noe:
Că şi într-însa zac îngrămădite,
Peste bipezii rari, destule vite.

Unui coleg
El scrie prost, însă îl laud;
De ce aş fi cu dânsul crud?
Prefer o noapte să-l aplaud,
Decât o strofă să-i aud!

Şi aceasta, lui Sofronie Ivanovici, a cărui epigramă în distihuri, a fost preţuită de dl Şerban Cioculescu şi apoi de toţi cronicarii la rând:

Aici zace-o literată
Ce-a fost mare, doar ca fată!

Sofronie Ivanovici

Epigrama ţi-era bună,
De se-ncumeta să spună
Că faimoasa literată
N-a fost mare nici ca fată!

C. P.

Şi încă una suplimentară, pentru nepotul meu de la Constanţa, care mă tratează de leu în agonie:

Leul, chiar în agonie,
Poartă-n coadă vijelie
Şi-n ţărână îl abate
Pe nepotul temerar,
Care-i trage, pe la spate
Lovitura de măgar!

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook