În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre „Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să–l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea „Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii”. Am stat câteva zile în satul Siliştea–Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman, de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete (Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei, Ilinca.
Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce m-a frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din „Moromeţii”, m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. „Domnule Preda”, i-am zis eu, „poate o să vă mire, am luat o lucrare…” „Aaaa, da, ştiu, mi-a povestit Piru despre tine… Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca, de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă? La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu’ Diţă ce mai face?”
Veteranul filmelor de acţiune, Bruce Willis, revine pe marile ecrane din România cu o nouă interpretare senzaţională în cel mai recent proiect al său, comedia „Greu de pensionat” („RED”), care poate fi vizionată din 22 octombrie în cinematografele: Hollywood Multiplex, Movieplex, CinemaPRO, Odeon Cineplex (Cluj) şi în reţeaua Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Cluj, Bacău, Iaşi, Timişoara, Arad). În film mai apar mulţi actori foarte cunoscuţi şi apreciaţi: Helen Mirren, Mary-Louise Parker, Morgan Freeman, John Malkovich, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine şi alţii.
Într-o seară, înainte de a adormi, soţul meu m-a întrebat pe neaşteptate: „Spune-mi un lucru frumos care ţi s-a întâmplat astăzi”. Am deschis ochii larg în întuneric. Mi-au trecut fulgerător prin minte momente de pe parcursul acelei zile, la serviciu şi acasă, senzaţii percepute, sentimente încercate, cuvinte rostite şi ascultate, atitudini… Le-am răsfoit la repezeală, ca pe paginile unei cărţi în care nu găsesc „cuvântul în stare să mă mişte”.
Nu-mi aminteam nimic frumos, în afara faptului de a-l iubi pe el, amestecat firesc printre gândurile mele de serviciu, printre treburile casnice, printre rândurile cărţii pe care o citeam. Dar el este viu, cuprinzător, oriunde îmi întorc gândul este acolo, într-un fel sau altul. Nu mă pândeşte, nu-mi iese în cale, este cumva în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei mele. Chiar şi în momentele când uit de el, uitarea însăşi devine o amintire despre el. Ştiu în orice clipă ce simte pentru mine, şi asta nu înseamnă că sunt informată asupra a ceea ce simte, înseamnă că simt acelaşi lucru. Îl simt în braţe, în umeri, în stomac, în ficat, în inimă, în picioare, în gânduri, în firele de păr, în privire… Scarlat Demetrescu spune: copilul, înainte de a se naşte, învăluie cu spiritul lui corpul mamei. Aşa îl simt şi eu pe el.
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ţinuturile noastre, se lipi lângă moşia unui boier din partea locului. Venise cu încă trei flăcăi de prin părţile macedonene, trecând Dunărea iarna pe un ger năpraznic pe gheaţă. Ziceau că sunt şi ei tot români de-ai noştri, uitaţi de Dumnezeu de pe timpul împăratului Traian prin locuri străine. Si Norocel fu tocmit cu simbrie la un boier ca slugă. Boierul văzându-l isteţ nevoie mare, îl numi arendaş pe moşie.
Într-o zi, spre primăvară, o primăvară turbată cu flori şi vântoase şi ape mari şi ploi, venită ca un rai pe pământ, Norocel plecă cu boierul pe câmp să vadă recoltele. Si boierul îi zise:
– Norocele-tată, ia trăsura de la conac şi plimbă-mi a fată, că mi-a venit ieri în vacanţă de la Paris şi vrea şi ea să ia aerul primăverii…
Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:
Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.
Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.
Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.
Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).
Încarc...
11 voturi