Începând din 6 noiembrie 2009, vă recomandăm cu mare căldură noua producţie Disney după celebra „Poveste de Crăciun” („A Christmas Carol”) a lui Charles Dickens. Dacă vă este dor de sărbătorile de iarnă şi vreţi să vi le apropiaţi, cu greu se poate găsi o cale mai bună. Cunoscând fascinaţia pe care a exercitat-o de-a lungul timpului minunata creaţie a scriitorului englez, echipa care şi-a adus contribuţia la realizarea filmului respectă aproape neabătut litera cărţii, însă pune la bătaie toate noutăţile tehnologiei 3D. Privitorul devine un participant activ, absorbit pur şi simplu în universul magnific al unui desen animat captivant, în care actorii reali, făcuţi din carne şi oase, sunt metamorfozaţi în personaje uluitoare ce aparţin unei lumi care ne transcende timpul şi simţurile. Regia şi distribuţia sunt absolut extraordinare, iar spectacolul este unul complet, magic şi emoţionant, în voia căruia te poţi lăsa fără teamă, ca într-o vrajă desăvârşită. Şi spun asta ca un mare iubitor de filme dedicate copiilor care trăiesc în sufletele oamenii mari. Odată intrată în sala de spectacol, am străbătut Londra în lung şi-n lat, am făcut una dintre cele mai frumoase dintre călătoriile mele în timp, m-am trezit întinzând mâna după primii fulgi de nea văzuţi anul acesta, m-am lipit speriată de spătarul scaunului la vederea vreunei fantome şi am râs dând din picioare la sfârşitul păţaniilor sărmanului Scrooge. Filmul nu este recomandat celor care nu au încă 12 ani (şi susţin recomandarea), însă tuturor celorlalţi, le doresc, din inimă, vizionare plăcută. Şi „Crăciun fericit!”
La Humanitas Multimedia a apărut versiunea audio a cărţii „Legea lui Murphy” de Arthur Bloch, tradusă de Radu Paraschivescu şi în lectura lui Ion Caramitru.
Ion Caramitru a surprins în câteva cuvinte implicarea în astfel de proiecte:
Cititul a devenit un lux.
Răsfoitul grăbit mai leagă puţin viaţa de vis, alterându-i însă consistenţa.
A citi pentru alţii presupune o lectură dublă. Una cu ochiul minţii, iar cealaltă folosindu-te de voce pentru a da viaţă născocirilor din scris.
Stai pe scaun, cu textul în faţă, microfonul este treaz, benzile se mişcă, operatorul ţi-a făcut semn să începi. Timpul, viaţa, personajele curg sonor, iar tu dispari lăsându-te furat de vis.
Fragmente din capitolul I „Premise istorice ale lingvisticii moderne” ce deschide lucrarea „Lecţii de lingvistică generală” aparţinând lui Eugeniu Coşeriu (născut pe 27 iulie 1921, filolog romanist de origine română) – s-a folosit o ediţie apărută la Editura ARC, 2000, constituind o traducere din limba spaniolă realizată de Eugenia Bojoga:
„Pentru a oferi o imagine completă a lingvisticii moderne e necesar să o situăm întâi de toate în contextul ei istoric atât imediat, cât şi mediat. În acest sens, vom examina motive şi intuiţii din trecut care constituie fundamentul unor teorii şi orientări actuale şi vom prezenta apoi o sinteză organică a acestora din urmă, ceea ce ne va permite să formulăm o serie de sugestii cu privire la problema noastră majoră: ‚Cum sunt înţelese şi cum se cuvine să fie înţelese astăzi limbajul şi limbile?’.”
Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.
– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?
Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.
– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.
– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.
Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.
„Cum să uiţi o femeie„, cel mai recent roman al lui Dan Lungu, a apărut în colecţia Fiction Ltd. la Editura Polirom. Este una dintre cele mai aşteptate apariţii ale acestui început de an – un roman despre iubire, uitare, dar şi despre „pocăiţi” şi lumea acestora.
După succesul repurtat cu „Sunt o babă comunistă!”, autorul se reinventează în acest nou roman, renunţând la temele legate de comunism şi adoptând o perspectivă predominant psihologică. Aceasta duce la construcţia unor personaje vii, complexe, care, mai ales în a doua parte a cărţii, par a fi făcute 100% „din carne şi oase”: Marga, Andi, prezbiterul Set. Atenţia focalizată de autor pe psihologia personajelor face ca resorturile lor sufleteşti să poată fi mai uşor disecate, înţelese şi împărtăşite de către cititor.
Duplexul tematic al cărţii este generat de un singur nucleu: iubirea. Astfel, romanul este despre două tipuri de iubire: cea care leagă sau dezleagă un cuplu şi cea pentru Dumnezeu. Avatarurile dragostei terestre se împletesc cu frământările mistice, iar lumea „pocăiţilor” este surprinsă cu înţelegere şi amuzament. Problematizarea acestor două teme majore ne-ar putea face să credem că tonul cărţii este întrutotul grav, însă specialitatea lui Dan Lungu este de a vorbi relaxat şi pătrunzator despre lucrurile cu adevărat importante. Astfel, dincolo de gravitatea incontestabilă, romanul este învăluit de umor, (auto)ironie şi, uneori, maliţie.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Încarc...
6 voturi