Fragmente din capitolul I „Premise istorice ale lingvisticii moderne” ce deschide lucrarea „Lecţii de lingvistică generală” aparţinând lui Eugeniu Coşeriu (născut pe 27 iulie 1921, filolog romanist de origine română) – s-a folosit o ediţie apărută la Editura ARC, 2000, constituind o traducere din limba spaniolă realizată de Eugenia Bojoga:

„Pentru a oferi o imagine completă a lingvisticii moderne e necesar să o situăm întâi de toate în contextul ei istoric atât imediat, cât şi mediat. În acest sens, vom examina motive şi intuiţii din trecut care constituie fundamentul unor teorii şi orientări actuale şi vom prezenta apoi o sinteză organică a acestora din urmă, ceea ce ne va permite să formulăm o serie de sugestii cu privire la problema noastră majoră: ‚Cum sunt înţelese şi cum se cuvine să fie înţelese astăzi limbajul şi limbile?’.”

„Vom porni de la o observaţie evidentă: oricine a urmat un curs tradiţional de lingvistică (sau de ‚filologie’) la o universitate şi începe studiul ‚lingvisticii moderne’ — adică al diverselor curente care s-au afirmat din primele decenii ale secolului XX — va fi surprins de diversitatea problemelor şi a temelor abordate de cele două discipline. Studentul va percepe aspectul de noutate — noutate, după cum vom vedea, mai mult aparentă decât reală —, ca şi când între cercetarea lingvistică din secolul al XIX-lea şi formulările lingvisticii ‚moderne’ ar exista o ruptură radicală.
Mai mult, dacă cineva ar căuta o legătură de omogenitate între diversele orientări ale lingvisticii moderne, sperând să găsească în manualele de introducere o interpretare similară a ‚faptelor’, va rămâne dezamăgit, constatând că fiecare dintre aceste manuale prezintă în realitate doar o anumită viziune asupra lingvisticii şi, în consecinţă, nu oferă o panoramă completă, ci una parţială, ignorând frecvent anumite concepţii care, în schimb, sunt scoase în evidenţă în alte manuale. Astfel, lingvistica modernă prezintă o varietate atât de mare de teme, concepţii şi ipoteze formulate adeseori într-un limbaj pe care nu ezităm să-l numim ‘ezoteric’, încât începătorul poate să rămână adeseori impresionat, dar şi deconcertat.”

„Am menţionat caracterul de frapantă noutate propriu lingvisticii moderne. Or, în acest sens, este oportun să distingem între noutatea efectivă şi dezvoltarea în termeni moderni a unor teme care, în realitate, sunt vechi. Dacă operăm această distincţie, putem observa că, fără îndoială, lingvistica modernă abordează, pe de o parte, probleme cu privire la natura şi structura limbajului pe care lingvistica tradiţională nu le-a abordat, iar pe de altă parte, fie că nu se ocupă deloc de investigaţii istorice, fie că încearcă să justifice istoria (dezvoltarea) plecând de la descriere (sau de la structură). În acelaşi timp, observăm că, dat fiind caracterul teoretic, aproape filozofic, al acestor probleme, lingvistica actuală re-elaborează şi dezvoltă în mod propriu teme şi probleme care — atunci când s-au afirmat alte interese culturale — au decăzut sau nu au fost considerate ca obiect al ştiinţei limbajului, în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.”

„E o opinie curentă — susţinută şi răspândită de altfel de înşişi lingviştii din epoca respectivă — că lingvistica există ca ştiinţă demnă de acest nume odată cu adoptarea metodei comparative: lingvistica ştiinţifică, se afirmă, apare ca gramatică comparată, ca studiu sistematic al corespondenţelor dintre limbile care aparţin aceloraşi „familii” istorice. Însă, dacă acestei interpretări, pe cât de legitime, pe atât de restrictive, îi opunem alta, care consideră drept lingvistică orice formă de reflecţie asupra limbajului, atunci lingvistica modernă se prezintă ca o reîntoarcere la teme esenţiale ale speculaţiei lingvistice specifice secolului al XVIII-lea. Iar această speculaţie, la rândul ei, re-elaborează teme deja curente în dezbaterile anticilor privitoare la originea şi caracteristicile limbajului.”

„Operând deci distincţia între lingvistica istorică şi comparată, pe de o parte, şi cea generală, pe de altă parte, vom avea următorul tablou al succesiunii focarelor de interes pe parcursul timpului:
a) De la Antichitatea clasică până la Renaştere predomină probleme de definire — referitoare, de exemplu, la esenţa limbajului şi la categoriile limbilor — şi de descriere. Până la Renaştere, cine se ocupa cu lingvistica (ştiinţă care, fireşte, nu exista sub acest nume) teoretiza asupra limbajului şi descria limbi, adeseori în baza a ceea ce el însuşi sau alţii susţinuseră anterior pe plan teoretic.”

„b) În timpul Renaşterii, fără să decadă complet interesul pentru teorie şi descriere, predomină altă atitudine, care de altfel nu fusese cu totul absentă în epoca anterioară: atitudinea comparativ-istorică. Se compară limbi diferite şi/sau faze istorice ale aceleiaşi limbi, se explică fapte istorice: bunăoară, de ce şi în ce mod latina s-a transformat în italiană, franceză, spaniolă, [română] etc. Multe soluţii ale lingvisticii istorice din secolul al XIX-lea au fost anticipate deja în Renaştere, deşi, fireşte, cu un aparat conceptual foarte redus, într-adevăr, deja în Renaştere s-a emis ipoteza unei ‘evoluţii naturale’ a limbilor (interpretată ca ‚decadenţă’ sau ‚alterare’), iar schimbarea lingvistică a fost atribuită influenţelor de substrat şi, mai ales, de superstrat (astfel, în cazul limbilor romanice influenţei unui superstrat germanic). Aceste teme se menţin până la sfârşitul secolului al XVII-lea.”

„c) În secolul al XVIII-lea sunt abordate teme mai vechi, adică se discută din nou despre teorie şi descriere: este epoca gramaticii generale şi a descrierii amănunţite a câtorva limbi moderne. Dată fiind această tematică, nu ar trebui să ne surprindă faptul că în lingvistica din secolul al XVIII-lea întâlnim teme care pot fi considerate actuale. Cine ar citi, de exemplu, Hermes de James Harris, una dintre cele mai importante lucrări de lingvistică din acel secol, ar putea avea impresia, cel puţin privitor la tratarea unor anumite probleme, că se află în faţa unui studiu din zilele noastre.”

„d) Odată cu secolul al XIX-lea are loc revenirea într-un anumit mod la problematica Renaşterii, interesul ştiinţific concentrându-se din nou asupra comparaţiei şi asupra istoriei. De aceea, cei care — împărtăşind opinia că abia acum s-ar stabili o metodă istorico-critică — fixează constituirea lingvisticii ştiinţifice la începuturile acestui secol, ignoră pur şi simplu cercetarea anterioară, identificând lingvistica ştiinţifică cu lingvistica comparativ-istorică, ca şi cum aceasta ar fi ‚adevărata’ natură a disciplinei noastre. În realitate, se reia astfel doar o temă mai veche, deşi opusă temelor din lingvistica secolului al XVIII-lea, ca fiind determinată de un nou context istorico-cultural.”

„e) În lingvistica actuală predomină din nou teoria — reprezentată de curente şi concepţii asupra limbajului profund diferite între ele —, dar şi probleme referitoare la descriere şi aplicare, precum şi moduri de abordare ‚practice’, inclusiv în domeniul lingvisticii istorice. Prin urmare, lingvistica actuală re-elaborează, dar sub formă de teze şi antiteze, problematica secolului al XVIII-lea.
Din perspectiva lingvisticii actuale — mai ales a celei teoretice, descriptive şi sincronice (care se referă în fiecare caz la o anumită ‚stare de limbă’) şi nu a celei diacronice (care studiază dezvoltarea în timp a limbilor) — lingvistica imediat anterioară acesteia poate fi considerată, deci, ca un fel de paranteză în îndelungata dezvoltare a problematicii lingvistice începând cu Antichitatea, atunci când problemele referitoare la limbaj au fost abordate pentru prima dată în lumea occidentală (în panorama noastră omitem deliberat opera gramaticienilor indieni, în special pe cea a lui Pānini, deoarece nu a influenţat direct cultura europeană).”

„Totuşi chiar dacă, într-un anumit sens, lingvistica modernă este ‚veche’ în ceea ce priveşte temele fundamentale şi modurile sale de abordare, care la o examinare riguroasă se dovedesc a fi ‚tradiţionale’, aceasta nu înseamnă că ea ar fi ‚veche’ şi în dezvoltarea sa. Cu toate acestea, se poate observa că şi organizarea actuală a disciplinelor lingvistice preia într-un anumit sens organizarea tradiţională, creată de greci.
Grecii au fundamentat, în esenţă, patru discipline lingvistice, în timp ce prima dintre ele, nedenumită în formă explicită, este identificabilă cu teoria limbajului, celelalte trei aveau nume specifice: gramatica, retorica şi dialectica, constituind materii de studiu (‚discipline’) în Antichitate şi în Evul Mediu.”

„Alături de teoria sau filozofia limbajului, gramatica avea sarcina să descrie o limbă independent de circumstanţele folosirii sale, sau, cum se spune adesea în prezent, ‚în formă liberă de context’: context-free. Astfel, formarea timpurilor la verbe, a singularului şi pluralului, a masculinului şi femininului etc. sunt fapte lingvistice folosite în orice tip de situaţie, în acest sens fiind independente de circumstanţele generice ale vorbirii (vorbitorul, ascultătorul, tema şi cadrul ‚discursurilor’). Retorica, în schimb, avea sarcina să studieze folosirea limbii în anumite tipuri de situaţii şi cu finalităţi determinate. Ea se ocupa, de exemplu, de diversitatea uzului lingvistic în raport cu obiectul (‚tema’ sau ‚subiectul’) vorbirii, de aici derivând distincţia între ‚stiluri’ diferite, în conformitate cu calitatea şi natura obiectului luat în discuţie. În sfârşit, dialectica studia uzul limbajului în dezbaterea ştiinţifică şi cea filozofică, cu alte cuvinte, se ocupa de limbaj ca instrument pentru a căuta şi a formula adevărul prin dezbaterea anumitor teze şi antiteze.”

„Dintre aceste discipline, gramatica s-a menţinut în şcoli întotdeauna, cel puţin ca disciplină practică. Retoricii, eliminate în mare parte din învăţământ — în special ca o consecinţă a atitudinilor anti-normative cu privire la limbaj, atitudini curente în secolul trecut, dar mai ales în secolul nostru — i se simte necesitatea în ultimul timp şi la ea se revine pe căi diferite, începând cu aşa-numita ‚stilistică a limbii’ întemeiată de Ch. Bally, disciplină care îşi propune să studieze faptele ‚afective’ şi ‚expresive’ conţinute în limbi. Printre logicieni ocupă mai mult sau mai puţin acelaşi loc ca şi retorica antică aşa-numita ‚pragmatică’ sau studiul limbajului din punctul de vedere al relaţiilor dintre ‚utilizatorii’ săi, adică din punctul de vedere al folosirii limbajului în viaţa practică. Dialectica, în schimb, abandonată ca disciplină în secolul al XIX-lea (amintim totuşi că termenul teză, aplicat la o lucrare de doctorat, provine, tocmai, de la dialectică, deoarece se prezenta o anumită ‚teză’ spre a fi susţinută) a fost reluată, în bună parte, de logicienii moderni, în particular de R. Carnap, în ceea ce se numeşte ‚sintaxa logică a limbajului’.”

„Deci, dacă în secolul al XIX-lea linia principală de dezvoltare a lingvisticii este cea reprezentată de lingvistica istorică (gramatica comparată, istoria limbilor, gramatica istorică), în acelaşi timp pe un al doilea plan se articulează lingvistica teoretică şi descriptivă, care continuă tradiţia secolului al XVIII-lea, tradiţie mai veche şi niciodată dispărută, căreia îi aparţin cercetători de talia lui Humboldt în prima jumătate a secolului şi de talia lui Steinthal şi Gabelentz în a doua jumătate. Din acest punct de vedere, lingvistica actuală se caracterizează printr-o revenire în prim-plan a lingvisticii teoretice şi descriptive: într-un anumit sens, lingvistica actuală reia, fără îndoială, problematica secolului al XVIII-lea, însă prin alte orientări, determinate şi de vasta experienţă a secolului al XIX-lea, când lingvistica istorică devine lingvistica prin excelenţă.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »