Alexandrescu – Bolintineanul Cu aceşti doi poeţi munteni, prin excelenţă aşezaţi între clasicii noştri şcolăreşti, stăm în plină influenţă a poeziei franceze.

Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustaţa băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele şi fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în Bucureşti şi în Iaşi ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitaţie neogreacă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară
3 comentarii »

„Ne-a fost injectată nefericire”, spunea actorul Marcel Iureş într-un interviu privid munca patriotică, aşa zisa muncă „voluntară” din marea epocă. Eu spun că această injecţie a conţinut otravă sub diferite forme. Ne-a fost injectată, impusă, şi încă se mai încearcă să ne fie injectată în continuare „prostia”, „fudulia”, „grandomania”, „mârlănia”, „hoţia”, „mita şi şpaga”, toate acestea proporţional cu gradul în care ei ne „reprezintă” în politic şi instituţiile statului. Ei au beneficiat şi au stimulat, au impus toate acestea până astăzi. Au ajuns să nu se mai ferească, să ducă la extrem nesimţirea şi faptul că ei nu păţesc nimic, că lor le este permis orice. Totul îşi are originea în Epoca de Aur comunistă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Deşi cartea lui Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi„, este alcătuită dintr-o succesiune de predici mai întâi vorbite, abia mai apoi aşternute pe hârtie, acestea se înscriu, mai degrabă, în aria foarte restrânsă a eseului teologic. În „Cuvânt înainte”, autorul ne lămureşte mai bine decât oricine asupra crezului său despre predici şi predicatori: „…predicile devenind ceea ce trebuie de fapt să fie, o mărturisire publică şi un dialog cu ascultătorii, iar nu o trufaşă, pedantă, sclivisită dojană sau o învăţătură triumfalistă. Predicatorul şi enoriaşii păşesc împreună – dibuind, revenind, stăruind, pricepând anevoie, minunându-se – către Hristos.”
Lectura acestei cărţi mi-a reînviat o amintire veche şi dragă, anume vizita facută unui preot bătrân, cândva călugăr la Cernica. L-am găsit în grădină, legănându-se într-un balansoar, înconjurat de flori. Ne-a povestit (mie şi prietenei mele) câte-n lună şi-n stele, istorii cu sfinţi şi cuvioase, ne-a recitat poezii din Crainic, Topârceanu, Eminescu… Şi, din când în când, aparent fără nicio legătură, ne amintea să ne rugăm pentru păsările călătoare, ca ele să treacă cu bine marea şi să se întoarcă acasă. Pe mine mă privea scurt şi rar. Nu cu o privire caldă, blândă, învăluitoare, ci una rece-fierbinte, pătrunzătoare, ca o flacără de sudură. Nimic dureros sau stânjenitor, dimpotrivă, ochii lui mă umpleau de o lumină albastră, strălucitoare…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Cărţi, Impresii despre cărţi
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti”, Editura Dacia, Cluj, 1992, traducere şi note de Mircea Ivănescu:

„Există adversari ai filosofiei, şi e bine ca glasurile lor să fie ascultate, mai ales atunci când arată că metafizica nu e recomandabilă capetelor bolnave ale germanilor, şi le predică purificarea prin fizică, aşa cum a făcut Goethe, sau vindecarea prin muzică, aşa cum a făcut Richard Wagner. Medicii poporului resping filosofia; şi cine va mai vrea să o justifice va trebui să demonstreze pentru ce popoarele sănătoase au nevoie de filosofie şi la ce au folosit-o. Şi dacă reuşesc să o facă, poate chiar şi bolnavii vor ajunge la înţelegerea salutară a motivelor pentru care filosofia le este dăunătoare. Fireşte, există exemple elocvente de felul în care sănătatea se poate menţine fără niciun fel de practică a filosofiei sau prin folosinţa foarte moderată a filosofiei, aproape ca în joacă: astfel romanii au trăit în epoca lor bună fără filosofie. Dar am putea găsi exemplul unui popor ajuns bolnav căruia filosofia i-ar fi redat sănătatea pierdută? În cazurile în care filosofia s-a vădit utilă, salutară, preventivă, era vorba de popoare sănătoase, pe cele bolnave ea n-a făcut decât să le îmbolnăvească mai tare. Niciodată, atunci când o naţiune uzată îşi simţea slăbindu-i-se legăturile care-i uneau pe cetăţenii săi, filosofia n-a izbutit să strângă la loc într-un întreg pe cei răzleţi. De fiecare dată când vreun om s-a văzut ispitit să se retragă la o parte şi să tragă în jurul său o barieră de izolare egoistă, filosofia a fost întotdeauna gata să-i adâncească această înstrăinare şi să-l distrugă pe omul însingurat prin asemenea izolare. Filosofia este primejdioasă îndată ce nu se mai bucură de pletitudinea puterilor şi drepturilor sale, şi doar o desăvârşită sănătate naţională îi asigură aceste drepturi – şi încă, lucrul nu este valabil pentru toate popoarele.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Eseuri
Comenteaza! »

Întodeauna, la orice popor, au existat margini. Margini de ţară, margini de cătun, margini de sat, margini de oraş. Marginea reprezintă o finalitate la ceva şi începutul la altceva. La cetăţile antice şi medievale, reprezenta tot ce era în afara zidurilor, adică marginea dintre civilizaţie şi gunoiul, resturile şi oamenii cei mai declasaţi fizic sau moral. Dincolo de ziduri erau iadul, focurile, mirosul urât, hoţii, criminalii, pedepsiţii, tot ce era mai rău din specia umană.

La noi s-au pierdut marginile, s-au pierdut limitele, s-a pierdut bunul simţ, s-a înlăturat civilizaţia şi unii ne-au dus direct în barbarie.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Bădescu:

„În ciuda activităţii sale întinse şi cuprinzătoare, de filozof, romancier, dramaturg, teoretician şi critic de artă, de teatru, traducător şi lexicograf, Diderot este unul dintre ultimii ‘mari’ intraţi în sacrul panteon al culturii franceze. Dintre cei mai anevoie acceptaţi. Motivul e acelaşi – strălucită dovadă, de altfel, a calităţii reprezentative a lui Diderot – care a propagat, în diverse forme, apăsătorul ‘malentendu’ de origine romandică asupra complexului şi inconfundabilului veac XVIII: Diderot este, ca şi epoca, inclasabil. ‘Or, nouă, francezilor, ne place nespus să clasificăm scriitorii.’ (Bénac) Afirmaţia nu cere comentarii; chiar admiţându-i-se intenţia ironică, ea dezvăluie rezistenţa criticii şi exegezei tradiţionale la orice operă heterodoxă sau scriitor nealiniat, fie că heterodoxia sau nealinierea se petrec pe plan filozofic sau estetic. Demn reprezentant al unei epoci pe care o defineşte într-o măsură încă insuficient studiată, Diderot este şi un creator de problematici dintre cele mai diverse şi o creaţie a acestora, iar existenţa sa spirituală reflectă, prin analogie, deopotrivă evoluţia gândirii Luminilor pe o bună porţiune din traseul ei, şi istoria formării unei personalităţi geniale, premergătoare stabilirii acestei gândiri într-un domeniu finit – şi astfel închis, deci clasificabil – sau într-altul al cunoaşterii. Itinerarul existenţial şi spiritual al lui Diderot este şi totodată figurează acea ‘Bildungsgeschichte’, drumeţie scandată de salturi (‘în clipa când eroul a întâlnit evenimentul X, soarta i s-a schimbat radical’) care alcătuieşte temelia romanului modern – şi pe care acesta i-o datorează întru totul sec. XVIII, iar parţial, lui Diderot. Şi, în primul rând, pe plan filozofic. Timp de îndelungi decenii, filozofii şi literaţii şi-au ‘pasat’ unii altora autorii francezi ai Luminilor, primii clasificându-i ca scriitori, cei de-ai doilea, ca filozofi. Faptul se datorează – cum am spus – într-o măsură lui Diderot, căruia calitatea de filozof i-a fost contestată cu violenţă, pe temeiul ‘anarhiei lui intelectuale’ şi al ‘ inaptitudinii pentru sinteză’.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »