Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul este semnat de Irina Bădescu:
Tragedia lui Racine se situează sub semnul cardinal al conflictului dintre om şi soartă. Fără a atinge valoarea arhetipală a tragediei greceşti, care se întemeiază în parte pe caracterul ei arhaic, cea raciniană reconstituie totuşi, pe parcursul scurtei, orbitoarei ei istorii, imperativele formale ale acesteia. Prin opera lui Racine, tragedia capătă chipul axiomatic, de referinţă absolută, pe care literatura următoare a scenei îl va putea ocoli, dar nu nega.
Mulţi îl cunosc ca ziarist, fiind în decursul anilor redactor sau redactor-şef al mai multor reviste şi cotidiane din Cluj-Napoca şi Craiova. Alţii îl ştiu mai ales ca scriitor de science fiction, chiar şi ca aforist şi poet. Cert este că viaţa lui Victor Martin a stat, în multe feluri, sub semnul scrisului, spre care a simţit o atracţie irezistibilă.
Prezent de ceva vreme şi pe Citatepedia, cu aforisme şi literatură SF, Victor Martin ne-a acordat recent un interesant interviu, prin care îşi exprimă opiniile despre scris şi nu numai.
Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopârlelor gigantice se sfârşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe continentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva la orizont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să supravieţuiască.
Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau niciuna din aceste calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte din calea ducând către extincţie. Vreo cincizeci dintre ei ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu spectrul setei.
Milton are un loc permanent în canon, deşi astăzi este respins cu cea mai mare hotărâre de critica literară feministă. Într-o discuţie cu John Dryden, el a mărturisit cândva, oarecum pripit, că Spencer [Edmund Spenser] a fost „marele său original”, remarcă pe care am interpretat-o ca pe o apărare împotriva lui Shakespeare. Shakespeare a fost atât sursa anxietăţii poetice a lui Milton, autentice, deşi camuflate, cât şi, în mod paradoxal, a canonicităţii lui. Dintre toţi scriitorii post-shakespearieni, doar Milton, şi nu Goethe, Tolstoi sau Ibsen, a folosit cel mai bine reprezentarea shakespeariană a personajului şi a schimbărilor lui, chiar atunci când voia cu tot dinadinsul să iasă din conul de umbră al lui Shakespeare.
Vineri, 12 decembrie 2008, are premiera în România un nou film Disney, în asociere cu Mandeville Films / Smart Entertainment: „Chihuahua de Beverly Hills” („Beverly Hills Chihuahua”). Filmul combină umorul, distracţia şi mesajele pozitive, pentru a oferi o experienţă pe placul copiilor.
La Editura Trei, în colecţia Fiction Connection, a apărut cel mai recent roman semnat de Marc Levy, cel care l-a făcut celebru, o împletire a romantismului cu fantasticul: „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus” (traducere din franceză şi note de Marie-Jeanne Vasiloiu).
Cu doar câteva zile înainte de nuntă, Julia primeşte un telefon de la secretarul tatălui ei. Aşa cum intuia, Anthony Walsh, om de afaceri strălucit, dar tată distant, nu va putea lua parte la ceremonie. Scuza este ireproşabilă: a murit! Ca şi în alte dăţi, dispare brusc din viaţa ei, bulversând-o cu totul. A doua zi după înmormântare, Julia descoperă însă că tatăl ei îi rezervă o altă surpriză. Cea mai neobişnuită călătorie din viaţa ei… şi ocazia de a-şi spune, în sfârşit, lucruri pe care nu şi le-au spus niciodată.