Fragmente din capitolul “Shakespeare – centrul canonului” al cărţii “Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, apărută la Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, în traducerea Deliei Ungureanu:
„Shakespeare şi Dante se află în centrul canonului pentru că ei îi depăşesc pe toţi ceilalţi scriitori prin acuitatea cognitivă, forţa lingvistică şi puterea de invenţie. S-ar putea ca aceste trei înzestrări să se contopească într-o pasiune ontologică, adică o capacitate de a se bucura sau, cum spunea Blake în Proverbs of Hell (Proverbele iadului): ‘Exuberanţa înseamnă frumuseţe’. Energiile sociale există în fiecare epocă, dar ele nu pot compune piese, poeme sau naraţiuni. Forţa creatoare este un dar individual, prezent în orice epocă, dar încurajat în mare măsură de anumite contexte, mişcări naţionale, pe care le vom studia doar pe segmente, pentru că unitatea unei epoci mari este, de obicei, o iluzie. A fost Shakespeare un accident?”
Fragmente din volumul “Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Al. Dimitriu-Păuşeşti:
„Omul şi poetul s-au sustras cu îndărătnicie oricărei critici metodice sau exhaustive, oricărei încercări de clasificare sau de încadrare. Din numărul considerabil de lucrări asupra lui Baudelaire publicate în limba franceză – biografii, monografii, teze de doctorat, eseuri -, unele strălucite, altele meritorii, un cititor, oricât de obiectiv şi de imparţial, cu greu şi-ar putea face o idee definitivă despre viaţa şi opera sa.”
Netocmite, netrecute din vreme, ca şi cum ar şti că un om, un altul şi un altul în alt colţ de lume se grăbesc să ajungă la întâlnirea cu oamenii, gândurile, sufletele şi imaginaţia creează cuvinte… Le spun să meargă… Valeriu Barbu, poet al imaginilor şi imaginarului, ne bucură în fiecare săptămână cu versuri de o notă aparte prin intermediul scrisorilor trimise din temniţa în care viaţa l-a împins. Din locul înconjurat uneori de privirea haină a deznădejdii, alteori, de lumina din ochii uriaşului blând, speranţa care priveşte printre gratii lăcrimând, văzând cât de singur e, cât sunt de singuri oamenii, uneori, în spaţiul lor strâmtat de dimensiuni, sufletul îşi întinde rădăcinile şi aripile spre adâncul şi înaltul Universului, ne transmite bucuria, tristeţea, speranţele, fricile şi, mai ales, dragostea de natură, de libertate, de oameni în general şi de Maria.
Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.
Noţiunea de ermetism este una asociată firesc lucrurilor pe care nu le putem pătrunde, pentru simplul motiv că nu reuşim să trecem, cu mintea, dincolo de barierele, intenţionat sau nu aşezate la marginea dinspre noi a Semnificaţiei. În literatură însă, acest atribut al nepătrunderii devine deziderat, pentru că vorbele par scrise pentru oricine, dar sunt destinate, firesc, celui care e dispus a face efortul desluşirii lor. După afirmaţia unui fost profesor al meu, Stéphane Mallarmé este, din acest punct de vedere, cel mai dificil de citit scriitor francez (şi nu numai francez), asociat prin excelenţă cu ermetismul literar aşa cum este el astăzi cunoscut. Pe de altă parte, există şi în literatura română un astfel de „greu de citit” – Ion Barbu, matematicianul care a ţinut să demonstreze că poezia şi geometria se întâlnesc, undeva, în sferele pure şi înalte ale gândirii. Nu voi face trimiteri de la unul la altul, şi nici nu voi discuta influenţele, asemănările şi deosebirile. Ce mi-a atras atenţia, însă, a fost data lor de naştere: 18 martie – aceeaşi pentru amândoi. Aşa că – iată-i.
Joi, 20 martie 2008, de la ora 19:00, publicul cinefil bucureştean va putea vedea, la sediul Institutului Cultural Român (Aleea Alexandru nr.38) un documentar şi trei scurtmetraje de ficţiune realizate de Igor Cobileanski: „Murind pentru Madrid”, „Saşa, Grişa şi Ion”, „(Plictis) şi Inspiraţie”, „Când se stinge lumina”. Intrarea este liberă.
Fragmente din capitolul “Shakespeare – centrul canonului” al cărţii “Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom, apărută la Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, în traducerea Deliei Ungureanu:
Încarc...
Netocmite, netrecute din vreme, ca şi cum ar şti că un om, un altul şi un altul în alt colţ de lume se grăbesc să ajungă la întâlnirea cu oamenii, gândurile, sufletele şi imaginaţia creează cuvinte… Le spun să meargă… 