Despre lectură
Nu ţin minte ca părinţii mei să-mi fi citit poveşti seara, înainte de culcare, ori în după-amiezele ploioase de duminică sau în ajunul sărbătorilor. N-am amintiri nici din vremea când am început să citesc singură. Dar mi-ar plăcea să ştiu cum s-a numit prima carte pe care am citit-o şi, plecând de la ea, să pot face un fel de „arbore genealogic”, pe care să-l împodobesc cu numele tuturor lecturilor de până azi. Aş fi curioasă să înţeleg felul cum au „înrămurit” unele din altele, să identific prin intermediul lor etape în evoluţia mea spirituală. Ar fi, probabil, una dintre cele mai frumoase reprezentări ale vieţii mele, nu foarte coerentă, dar cu siguranţă mult mai sinceră decât orice biografie.
Nostalgia asta se leagă de o experienţă veche, din primii ani de şcoală, care, practic, m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Este vorba de una dintre învăţătoarele mele, al cărei nume şi al cărei chip le-am uitat de mult. N-am uitat însă silueta subţire, rezemată comod de catedră, mâna cu degete osoase şi unghii ovale, îndoind în spate coperta cărţii… coperta aceea moale, lucioasă şi elastică, mirosind a raft de bibliotecă şi încălzită de lumina soarelui tomnatic care cădea din fereastră… şi cealaltă mână, lipită delicat de gât, ca şi când ar fi vrut să simtă vibraţia fiecărei silabe chiar în corzile vocale.
Continuare »