Miercuri, 20 februarie 2008, orele 17:00, Editura Paralela 45 îi invită pe iubitorii de poezie la Cărtureşti, pentru a lua parte la lansarea cărţii „Save as…” de Riri Sylvia Manor. La eveniment vor participa criticul literar Marius Chivu, scriitorii Dan Mircea Cipariu şi Ioana Ieronim, precum şi actriţa Monica Mihăescu.
„Sunt născută şi crescută în Bucureşti. Bucureştiul în care bunicul meu Hermann Zuckermann din Craiova – cerealist la Portul Cetate de pe malul Dunării – mi-a pus în mână primele cărţi şi m-a molipsit cu entuziasmul şi dragostea sa pentru limba română, pentru literatură şi pentru teatrul românesc. Bucureştiul în care, la nouă ani, am scris prima poezie dedicată minunatului meu bunic”, aşa se prezintă Riri Sylvia Manor cititorilor, la începutul volumului de versuri „Save as…”. Autoarea este o personalitate a medicinei oftalmologice israeliene, care nu uită să privească şi în interior, păstrând şi contactul cu spaţiul său natal.
Se decantează din creaţiile sale supratema timpului pustiitor, care „cotrobăie” prin buletine, care lasă în urmă amintiri despre casa bunicilor sau despre o dragoste aproape anonimă, de demult. Cu o puternică notă autobiografică, discursul liric al lui autoarei este, însă, atunci când experimentează, de o frapantă noutate.
În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.
Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.
Încropesc din secunde ruginite minutarul lipsă de pe ceasornicul celor douăsprezece ore trecute suspect de repede pe lângă viaţa mea. Mă afund în tăcerea chemată spre mine.
Tac… să-mi ascult ceasul inimii cum roteşte nenumăratele minutare în sensul de stânga spre dreapta, anapoda, răvăşind lumea din secundă în clipă şi din veşnicie către neputinţă…
Crestez pe o coajă de portocală, rămasă de la masa orizontului, un ceasornic de cuvinte, să nu-mi mai recunoască timpul zilele care mor în amintire.