Rămaşi singuri


Când vine vorba despre aurul greu al literaturii române, despre ceea ce numim în mod tradiţional „Epoca Marilor Clasici”, trei sunt numele pe care mulţi dintre noi le nimeresc cu uşurinţă (Eminescu, Creangă şi Caragiale), pe altul îl pomenesc cei o ţâră mai atenţi la şcoală (Slavici – cel mult ţinut în umbră din motive neimportante pentru literatură), dar pe cel de-al cincilea puţini îl asociază cu noţiunea de „mare scriitor” – Titu Maiorescu. Asta deoarece critica literară este un domeniu mai dificil de digerat, şi nu e atât de evident de apreciat valoric. Sunt câteva lucruri pe care, însă, ar trebui să le ştim despre „eminenţa cenuşie” a zorilor literaturii române (cel care ni i-a dat chiar pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici), iar pe unele dintre lucrurile astea (cele care mi-au stârnit mie interesul) le voi ilustra folosind un extraordinar studiu critic, intitulat „Contradicţia lui Maiorescu” de Nicolae Manolescu (ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973).
Imaginea pe care o avem despre Eminescu astăzi e 100% produsul gândirii maioresciene. Este, dacă vreţi, unul dintre cele mai bune exemple de creare a unei „imagini publice” fără cusur, de pe urma căreia poetul suferă, oarecum, şi astăzi.
Continuare »