Când vine vorba despre aurul greu al literaturii române, despre ceea ce numim în mod tradiţional „Epoca Marilor Clasici”, trei sunt numele pe care mulţi dintre noi le nimeresc cu uşurinţă (Eminescu, Creangă şi Caragiale), pe altul îl pomenesc cei o ţâră mai atenţi la şcoală (Slavici – cel mult ţinut în umbră din motive neimportante pentru literatură), dar pe cel de-al cincilea puţini îl asociază cu noţiunea de „mare scriitor” – Titu Maiorescu. Asta deoarece critica literară este un domeniu mai dificil de digerat, şi nu e atât de evident de apreciat valoric. Sunt câteva lucruri pe care, însă, ar trebui să le ştim despre „eminenţa cenuşie” a zorilor literaturii române (cel care ni i-a dat chiar pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici), iar pe unele dintre lucrurile astea (cele care mi-au stârnit mie interesul) le voi ilustra folosind un extraordinar studiu critic, intitulat „Contradicţia lui Maiorescu” de Nicolae Manolescu (ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973).

Imaginea pe care o avem despre Eminescu astăzi e 100% produsul gândirii maioresciene. Este, dacă vreţi, unul dintre cele mai bune exemple de creare a unei „imagini publice” fără cusur, de pe urma căreia poetul suferă, oarecum, şi astăzi.

Cel mai mare poet naţional rămâne în conştiinţa noastră legat de ceea ce a văzut în el Maiorescu. Confesiunea indirectă a Poetului:
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece…
a aşteptat pe Critic să releve în ea „naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală”, adică un posibil portret interior. Eminescu este pentru mulţi opera lui Maiorescu. Devenit un mit, el nu mai poate fi gândit altfel, şi toate încercările de a-l gândi altfel se lovesc de neînţelegere şi chiar de ură; în acelaşi timp, ca orice mit, el a făcut să i se uite autorul, părând născut din colaborarea inexplicabilă a pământului şi a cerului românesc, a codrilor şi a izvoarelor, precum Mioriţa din spaimele ancestrale ale oierilor. […] A fost nevoie să se nască îndoiala cu privire la Eminescu însuşi, spre a se descoperi că nu poetul a îmbătrânit, ci masca pe care i-a plăsmuit-o Maiorescu.

Unul din marile merite rămâne fundamentarea spiritului critic în literatură, având la bază principiul estetic şi îndepărtând fără echivoc orice intruziune naţionalistă sau morală în aprecierea valorii artistice. Pertinenţa demersului său critic a născut ştiinţă literară şi a învins timpul.

„Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac – recunoaşte Lovinescu – şi, din nefericire, încă pentru multă vreme.” Ca pentru a adeveri profeţia, generaţia noastră a auzit şi ea apelul fatidic: înapoi la Maiorescu! De câte ori criticii nu mai sunt critici sau de câte ori criticii sunt numai critici, invocăm pe Maiorescu. El nu mai este, pentru noi, pur şi simplu un critic: este Criticul.

Despre perioada copilului – elev la Theresianum din Viena, unul dintre cele mai importante izvoare este jurnalul maiorescian – „Însemnările zilnice” extrem de aprins discutate, dar care grăiesc fără echivoc despre o voinţă de fier şi un plan conceput până în cele mai mici detalii, şi urmărit pe parcursul unei întregi vieţi.

Desigur, prin înscrierea la Academia Theresiană, el se află într-o situaţie de două ori neobişnuită: nu face parte din aristocraţie, ca majoritatea colegilor săi, şi nu cunoaşte limba. Luat în râs pentru muţenia desăvârşită cu care, la început, întâmpină întrebările, stânjenit de inferioritatea socială, se prea poate ca Maiorescu să fi văzut mijind în el o pornire de a răzbuna umilinţa.

Va ajunge „întâiul pe şcoală”, terminând şef de promoţie într-un liceu în care a rămas un străin până la sfârşit, dar poziţia aceasta nu îi va mai fi niciodată contestată.
Dincolo de teribila conştiinţă a propriei valori pe care fiecare om de geniu pare-se că o posedă sine qua non, încă de tânăr îşi asumă conştient şi orgolios rolul de îndrumător cultural, pentru simplul motiv că acesta este lucrul de care lumea românească avea nevoie.

Când se întoarce din Germania, în 1861, Maiorescu are douăzeci şi unu de ani. Cu toate că nu şi-a dovedit încă talentul şi n-a scris nimic, el se înfăţişează (şi cât de natural!) ca unul chemat să creeze cultura românească din nou. Desigur, duşmanii nu-l iartă (simpla apariţie a acestui tânăr extraordinar împarte lumea în prieteni şi duşmani), Hasdeu este pe bună dreptate iritat: însă lucrul interesant e altul, şi anume că Maiorescu nu pare deloc ridicol în pretenţiile lui reformatoare, e ascultat, luat în serios, chiar dacă nu-l urmează la început decât puţini. Într-un timp neverosimil de scurt, după ce a ţinut câteva „prelecţiuni” şi a înfiinţat o societate literară [Junimea] şi o revistă [„Convorbiri literare”], Maiorescu trece în ochii prietenilor, ca şi în ai duşmanilor – să nu ne înşele polemicile: el e atacat de obicei pentru lucruri mărunte – drept un întemeietor de cultură.

Iată şi justificarea:

Pentru că Maiorescu are în toate vocaţia începutului: la Institutul Preparandal, la Universitate, la Parlament. Este spiritul în care va scrie Criticele: propunând principiile ortografiei, ale poeziei, ale criticii literare, ale dreptului, ale culturii. Nu numai lingvist, sau critic, sau filosof: obiectul lui e toată Cultura. Nu numai în teorie, dar şi în practică. Formele nu corespund Fondului, constată Maiorescu: trebuie distruse şi recreate. Aşa se naşte ideea „formelor fără fond”, expresia cea mai cuprinzătoare, în acest plan, a aspiraţiei spre creaţia absolută de care este animat Maiorescu.

Efortul de regenerare a culturii începe, la Maiorescu, din zonele cele mai puţin populare şi mai puţin vizibile ale culturii unui popor, cu fonetica şi cu gramatica, cu metodele de predare şi cu manualele.

Iată că anuarele, regulile, ştirile şcolare, fac parte dintr-un plan îndrăzneţ de a regenera cultura: Maiorescu ştie că, pentru a fi temeinic, totul trebuie să pornească de la „noţiunile elementare” cum zice în acelaşi loc. El n-are impresia că-şi pierde vremea scriind studii de gramatică pentru clasele primare; coborârea până la temeliile culturii este un program. Şi, mai ales, nu e vorba aici de niciun sacrificiu. Un lucru, astăzi, se înţelege mai greu în legătură cu Maiorescu: presupusa lui risipire în tot felul de mărunte întreprinderi. Ceea ce uităm este acel sentiment de creaţie absolută care împingea pe Maiorescu spre origini, spre punctul zero al oricărei activităţi, acolo unde nu-i premerge nimeni şi nu există umbra niciunui predecesor.

Până şi felul în care scriem i-l datorăm lui Maiorescu:

Maiorescu face tabula rasa de toate disputele asupra ortografiei, de toate ortografiile; el dă ceasul controverselor lingvistice înapoi, aşezând limbile la ora zero. Apoi examinează, literă cu literă, alfabetul latin şi considerând atent fiecare posibilitate, formulează regula. E vorba de o regulă dedusă logic, raţional. Nimic nu convine mai bine spiritului lui Maiorescu. Aşa se explică de ce, lipsit de o pregătire specială, Maiorescu propune cea mai limpede ortografie, pe care şi astăzi o folosim aproape aşa cum a statornicit-o el.

Pentru încheiere, unul dintre pasajele mele favorite (sunt destule şi greşelile lui Maiorescu, dar trebuie să admiri atitudinea, chiar dacă e însăşi cauza acestora, pentru că e – paradoxal – în acelaşi timp şi motivul reuşitelor):

Acest sentiment explică şi de ce Criticele revelă o absenţă, nu o prezenţă: criticul este o voce sentenţioasă şi impersonală. Ceea ce spune nu pare a-i aparţine, nici lui, nici altcuiva anume: sunt adevăruri indiscutabile şi fundamentale. Maiorescu nu transmite cuvinte, ci Cuvântul, nu idei (ce importanţă mai are originalitatea lor!), ci Ideea. Polemica maioresciană nu e o invitaţie la discuţie, ci sfârşitul oricărei discuţii. Maiorescu nu discută, pentru că nu e nimic de discutat şi pentru că nu are cu cine: el e singurul împuternicit să afirme şi să nege. Nu e drept că-şi dispreţuieşte adversarii: şi-i ignoră.

Şi, iată, supremul elogiu, cel adus de invidia profesională atunci când se recunoaşte inutilă:

Vorbind în metafore, Maiorescu e creatorul de cultură total spre care priveşte cu nostalgie criticul modern, care ştie că nimeni, niciodată, nu se va mai putea întoarce ca el la începutul începuturilor ca să aşeze prima piatră. Criticul modern ştie că fiecare cuvânt al său repetă, că fiecare gest al său a mai fost făcut; Maiorescu se socotea, în toată libertatea, cel dintâi. Pentru că au fost create, şi critica, şi literatura, criticul modern se creează doar pe sine însuşi în fiecare lectură; Maiorescu, pe măsură ce se crea pe sine, crea limba, poezia, cultura.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Articole
2 comentarii »