Fragmente din lucrarea „Elogiul Nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei”:
„Prostia vorbeşte:
Spune-se despre mine ce s-o spune (doar ştiu cum este ponegrită ceas de ceas Prostia chiar de către proştii cei mai mari), totuşi numai eu împart bucurie zeilor şi oamenilor.”
„Aflaţi mai întâi că nu mă sinchisesc nici cât negru sub unghie de acei mintoşi care, doar fiindcă un om se ridică în slăvi pe el însuşi, îl acuză de neghiobie şi neobrăzare. Să-i zică ei nerod cât vor pofti, dar să recunoască măcar că asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile? Cine m-ar putea zugrăvi aidoma cum sunt mai cu har decât eu însumi? Doar să nu se mai găsească vreunul care să susţină cum că m-ar cunoaşte el mai bine decât mă ştiu eu.
Şi chibzuiesc că nu-i ajung nici pe departe în îngâmfare pe înţelepţi şi pe principi. Ruşinându-se chipurile să-şi ridice ode ei înşişi, aceştia oploşesc de obicei câte un panegerist mieros saucine ştie ce pot de doi bani care se prinde să îi laude pentru arginţi, adică să le înşire minciuni. Şi iată-l pe sfiosul erou cum se umflă în pene şi nu îi mai poţi ajunge cu prăjina la nas din pricină că neruşinatul său proslăvitor se încumetă să aşeze în rândul zeilor cea din urmă pramatie, să dea drept model desăvârşit al virtuţii pe cel pe care îl ştie cufundat în toate viciile, să împodobească o cioară cu pene de păun, să înălbească pielea unui negru sau se străduieşte să facă din muscă elefant… Apoi eu doar urmez proverbul: De nu te laudă nimeni, laudă-te singur.”
Editura Humanitas vă invita miercuri, 11 iulie 2007, la ora 17:00, la Librăria Humanitas Kretzulescu, la o lansare de carte ce se constituie într-un adevărat eveniment: ”Orbitor. Aripa dreaptă”, ultimul volum al trilogiei lui Mircea Cărtărescu.
Printre personalităţile prezente alături de autor se vor regăsi Gabriel Liiceanu şi Lidia Bodea.
Ioana Pârvulescu a spus despre această carte: ”Despre o carte frumos şlefuită, despre o carte uimitoare se spune că e «o bijuterie». Despre «Orbitor. Aripa dreaptă» s-ar cuveni să se spună că este «o vistierie», pentru că bijuteriile literare sclipesc în fiecare fragment şi pe fiecare pagină.”
Scriitor brazilian cu o personalitate aparte, construită prin experienţe de viaţă speciale, Paulo Coelho a publicat în întreaga lume, fiind în topul celor mai citiţi scriitori contemporani. Şi asta fără a scrie romane siropoase, ci cărţi cu idei profunde, de pe urma cărora rămâi cu ceva în minte, fără să trăieşti însă chinul unei lecturi dificile.
După părerea mea, Paulo Coelho este un scriitor rezonabil, dar nu un mare maestru al cuvintelor. De fapt, el nu este atât scriitor, cât fotograf al sufletului. El nu are meritul că frumuseţile cuprinse în cărţile sale există, dar are un mare merit pentru că le remarcă, pentru că le încadrează într-o formă care să le valorifice, pentru că astfel îi face şi pe alţii să le „vadă”, se bucure de ele. Nu oricine are spiritul să observe astfel lumea şi viaţa. Valoarea lui Paulo Coelho nu constă atât în felul în care scrie, ci în capacitatea de a remarca şi de a scoate la iveală detalii de suflet.
„Unsprezece minute” se doreşte a fi un roman despre diferenţa dintre sex şi dragoste. Totul este privit prin ochii unei tinere brazilience care, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să se prostitueze în Geneva. Povestea are o bază reală, Paulo Coelho discutând de mai multe ori cu persoana care a inspirat romanul. Sentimentele, trăirile, sunt urmărite cu atenţie, ceea ce face ca lectura să capete o nouă dimensiune: o incursiune în universul interior feminin. Fiecare bărbat care vrea să cunoasă cât mai bine sufletul femeii ar trebui să citească această carte. Şi fiecare femeie ar trebui să facă acelaşi lucru, pentru a se descoperi pe sine.
Cartea lui Don Miguel Ruiz este una practică, de bun simţ, scrisă într-un limbaj accesibil şi suficient de insistent pentru a fi reţinută. „Cele patru legăminte” propuse de autor reprezintă un foarte bun punct de plecare către sine, un exerciţiu pentru trezirea conştiinţei, o treaptă mai înaltă pe scara evoluţiei spirituale, de pe care putem privi mai cuprinzător asupra vieţii, a lumii, a omenirii, dar mai ales asupra drumului pe care îl avem de parcurs până la întruparea lui Hristos în noi înşine. Drumul de la om către Dumnezeu se poate face într-o clipă, fulgerător, graţie chemării divine. Drumul de întoarcere, obligatoriu, de la Dumnezeu către oameni este lung, anevoios şi confuz, pentru că se face pe cont propriu.
Această carte propune un „dans” compus din patru paşi, cu ajutorul căruia să începem a ne trăi viaţa într-un ritm mult mai armonios, fără impresia istovitoare că nu ne mişcăm prin aerul liber, ci ne croim drumul, în fiecare zi, prin grămezi de gunoaie – reziduuri psihice, energii uzate, amintiri sleite.
Suedezii şi norvegienii se declară fascinaţi de proza autorului român.
Finalul aventurii literare a „Orbitorului” s-a lăsat cu un suflu de uşurare nu numai printre cititorii români, ci şi printre cei străini, în special printre scandinavi.
Despre ultimul volum, „Orbitor. Aripa dreaptă”, au relatat toate publicaţiile suedeze importante, în timpul şi mult după turneul literar al lui Mircea Cărtărescu la Stockholm şi Malmo, între 3 şi 5 mai.
Pe piaţă sunt o mulţime de cărţi, atât de multe, încât uneori devine dificil să alegi. Bineînţeles, fiecare îşi doreşte să citească o carte bună. Dar oare ce este o carte „bună”? Pentru multe cărţi ne ghidăm în această apreciere după părerile criticilor sau ale opiniei publice. Uneori dăm prea multă greutate, în aprecierea unei cărţi, bazându-ne pe celebritatea autorului, chiar dacă nu ştim mai nimic despre el (să nu uităm că un scriitor bun poate scrie si cărţi proaste). Totuşi, în cele din urmă, contează doar dacă o anumită carte îţi place ţie personal. Orice apreciere este relativă la sine, altfel este o însuşire a părerii altuia.
Nu spun că părerile altora, mai ales ale unor oameni „citiţi”, nu sunt importante. Ele au menirea de a trezi interesul, de a arăta posibile căi de urmat, de a revela nuanţe mai greu perceptibile. Rolul lor trebuie însă să se oprească undeva în apropierea noastră. Părerile altora trebuie digerate, indiferent ce autoritate are sursa lor, şi abia apoi însuşite într-un mod personal.
Revenind la întrebare, chiar dacă aprecierea este relativă, cred că există un element comun, relativ şi el. Consider că o carte bună este o carte care te face să gândeşti. Nu contează dacă eşti sau nu de acord cu cele citite, ci doar să-ţi stimuleze gândirea şi creativitatea. De remarcat că, după acest principiu, o carte bună nu îşi impune ideile, ci lasă cititorului libertatea alegerii. Cu cât mai înalt este zborul gândurilor, cu atât mai bună este cartea. Pentru tine.