6 ianuarie 2020
Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mâna-i vestejită furca fatală, cu lâna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină; cu luare-aminte învârtește cealaltă fusul neastâmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.
O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună? Un zâmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zâmbească; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmânt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfârșita lână ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
23 noiembrie 2016
Un vechi proverb asiatic spunea că „ești ceea ce mănânci”. Mai mult, Biblia ne oferă, în repetate rânduri, informații despre alimente și reguli sănătoase de nutriție. O parte din acestea fac subiectul unei emisiuni de mărci poștale inedite: „Trăiește sănătos! Alimentele Bibliei (I)”. Proiectul filatelic este alcătuit din patru valori, pe care sunt ilustrate plante, cereale și fructe care se regăsesc în Cartea Sfântă, fiind disponibil începând de joi, 24 noiembrie 2016, în magazinele Romfilatelia.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
15 aprilie 2010
Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
21 iulie 2009
Fragmente din prima parte a capitolul „Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii” dedicat „bardului de la Mirceşti” (?21 iulie 1821 – 22 august 1890) de către Eugen Simion în lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti” (ediţia apărută la editura Cartea românească, Bucureşti, 1980):
„Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată deoparte, fără remuşcări, până ce un val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. […] O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie. O recluziune care se transformă într-o bucurie a spiritului laborios:
Cât ţine timpul aspru – scrie el lui Ion Ghica – cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi desmerdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biuroul mă cheamă lângă el, arătându-mi calamara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!” îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri a cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşul, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
28 martie 2008
Pe numele său adevărat Jan Amos Komenský (28 martie 1592 – 15 noiembrie 1670), marele pedagog ceh este astăzi considerat părintele didacticii moderne. Fiecare etapă a umanităţii şi fiecare societate, indiferent de modul de organizare, a manifestat interes în educaţia tineretului, încercând să găsească metodele cele mai eficiente pentru a forma oameni care să corespundă unui anumit Ideal de atins. Ambiţiosul proiect al lui Comenius depăşeşte însă graniţele spaţiului şi ale timpului, în aşa fel încât moştenirea pe care ne-o lasă peste vremi poartă titlul „Didactica Magna – Arta universală de a învăţa pe toţi toate”. Dincolo de puternicele contaminări religioase, observaţiile sunt de bun-simţ, iar valoarea lor rezidă tocmai în această calitate, precum şi în optimismul şi luminozitatea discursului.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Articole
