Pe numele său adevărat Jan Amos Komenský (28 martie 1592 – 15 noiembrie 1670), marele pedagog ceh este astăzi considerat părintele didacticii moderne. Fiecare etapă a umanităţii şi fiecare societate, indiferent de modul de organizare, a manifestat interes în educaţia tineretului, încercând să găsească metodele cele mai eficiente pentru a forma oameni care să corespundă unui anumit Ideal de atins. Ambiţiosul proiect al lui Comenius depăşeşte însă graniţele spaţiului şi ale timpului, în aşa fel încât moştenirea pe care ne-o lasă peste vremi poartă titlul „Didactica Magna – Arta universală de a învăţa pe toţi toate”. Dincolo de puternicele contaminări religioase, observaţiile sunt de bun-simţ, iar valoarea lor rezidă tocmai în această calitate, precum şi în optimismul şi luminozitatea discursului.

Constituţia noastră ne arată că realitatea acestei vieţi nu împlineşte menirea noastră. Căci noi ducem aici o întreită viaţă: vegetativă, animală şi intelectuală sau spirituală, dintre care prima nu iese niciodată afară din corp, cea de-a doua se extinde prin simţuri şi prin mişcări asupra lucrurilor, iar cea de-a treia poate exista chiar independent, aşa cum se află la îngeri. Întrucât este evident că în noi acest grad, cel mai înalt al vieţii, este întunecat si împiedicat de celelalte două anterioare, urmează în mod necesar că odată se va întâmpla să ajungă la deplină perfecţiune.

Scopul final al naşterii noastre nu poate fi atins, iar viaţa nu este decât o năzuire.

Toate câte le săvârşim şi le suferim în această viaţă ne arată că noi nu urmăm aici scopul nostru ultim, ci tot ce ne aparţine şi noi înşine năzuim spre un alt ţel. Tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim şi posedăm nu este altceva decît o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă. Căci iniţial omul este nimic, aşa cum nu era nimic din veşnicie. Abia în pântecele mamei sale îşi ia el începutul dintr-o picătură de sânge părintesc. Ce este deci, iniţial, omul? O masă informă şi brută. Apoi ia forma unui trupuşor, dar fără simţuri şi fără mişcare. Începe apoi să se mişte şi iese, prin forţa naturii, la lumina zilei; treptat, i se deschid ochii, urechile şi celelalte simţuri. Cu trecerea vremii, se formează simţul intern, când el devine conştient de văz, auz şi simţire. Mai târziu, se arată intelectul, prin observarea deosebirilor dintre lucruri. În sfîrşit, voinţa ia funcţia unui cârmaci prin aceea că ea îl dirijează spre unele lucruri, şi îl îndepărtează de la altele.

Casele omului:

Pentru fiecare dintre noi este sortită o viaţă şi un lăcaş al vieţii întreite: unul este pântecele mamei, pâmântul şi cerul. Ajungem de la primul la al doilea prin naştere, de la al doilea la al treilea prin moarte şi înviere. În cel de-al treilea rămânem pentru veşnicie. În primul loc primim numai viaţa şi începuturile mişcării şi ale simţirii, în cel de-al doilea primim viata, mişcarea, simţirea şi începuturile cunoaşterii, iar în al treilea primim absoluta plenitudine în toate.

Nevoile omului şi calităţile născute din acestea:

De aici rezultă că cerinţele înnăscute ale omului sunt:
1) să cunoască toate lucrurile,
2) să fie stăpân peste lucruri şi pe sine,
3) să raporteze totul şi pe sine însuşi la Dumnezeu, izvorul tuturora.
Exprimarea acestor trei însuşiri o facem, de obicei, prin trei noţiuni comune, cunoscute:
I. erudiţie (eruditio);
II. virtute sau moralitate;
III. religiozitate sau pietate.
Sub denumirea de erudiţie trebuie să înţelegem cunoaşterea tuturor lucrurilor, artelor şi limbilor; prin moralitate, nu numai ţinuta externă, ci întreaga comportare externă şi internă; prin religiozitate, acea veneraţie internă prin care spiritul omului se apropie şi se îmbină cu divinitatea supremă. În aceste trei constă întreaga măreţie a omului, deoarece ele singure alcătuiesc temelia vieţii actuale şi a celei viitoare. Toate celelalte (sănătatea, puterea, înfăţişarea, bogăţia, demnitatea, amiciţia, izbânda norocoasă şi longevitatea) nu sunt altceva decât nişte completări şi podoabe externe ale vieţii dacă vin de la Dumnezeu, sau zădărnicii de prisos, poveri inutile şi piedici vătămătoare dacă noi înşine le acumulăm lacom, peste măsură, preocupându-ne şi îngropându-ne sub ele, neglijând acele (bunuri) superioare.

Poate cea mai interesantă ideea a studiului este cea conform căreia mintea umană are capacităţi nelimitate de asimilare. Putem să nu fim de acord sau putem să nu acceptăm explicaţia, dar trebuie să-i admirăm cutezanţa.

Este evident că orice om de la naştere este capabil să dobândească cunoştinţa lucrurilor. Aceasta provine în primul rând de acolo că este chipul lui Dumnezeu. Chipul, dacă este realizat exact, poartă în mod necesar trăsăturile prototipului său, altfel n-ar fi copia acestuia. Dacă printre atributele lui Dumnezeu iese îndeosebi în evidenţă atotştiinţa, atunci ea, în mod necesar, se va reflecta strălucitor şi în om. Şi de ce n-ar fi în mijlocul creaţiilor lui Dumnezeu, cât mintea sa limpede, care se poate compara cu o oglindă sferică, aliniată într-o încăpere şi care reflectă imaginea tuturor lucrurilor din jur. A tuturor zic, de jur împrejur. Căci mintea noastră cuprinde nu numai ceea ce este în apropiere, dar îşi apropie ceea ce se află depărtat (în spaţiu şi timp), cercetează ceea ce este ascuns, dezvăluie ceea ce este acoperit şi face efort să cunoască chiar cele incognoscibile, într-atât este (mintea noastră) nelimitată, nesfârşită. De s-ar acorda omului chiar o mie de ani de viaţă, în care el neîncetat ar învăţa câte ceva nou, înţelegând una din alta, tot s-ar găsi loc pentru orice i s-ar mai oferi spre cunoaştere, de o asemenea capacitate inepuizabilă este spiritul omului, care în cunoaştere se aseamănă cu abisul. Corpuşorului nostru i s-au fixat limite foarte înguste, vocea se împrăştie ceva mai departe, vederea e mărginită numai de bolta cerească, minţii însă nu i se poate impune nicio stavilă, nici în cer şi nici dincolo de el. Ea urcă până la cel mai înalt cer şi coboară până la cel mai adânc abis, şi de ar fi acesta încă de o mie de ori mai vast, ea tot l-ar străbate cu o viteză de necrezut. Putem oare să mai tăgăduim că ea poate şi razbate orice? Sau că n-ar putea cuprinde orice?

Dintr-un anumit punct de vedere, cunoaşterea înseamnă (paradoxal) inocenţă, ceea ce înseamnă că îi este proprie mai curând vârstei întâi a omului.

Omul a fost numit de filozofi un microcosmos, adică un univers în miniatură, care cuprinde în sine ceea ce oferă în lung şi în lat macrocosmosul, fapt ce-l vom demonstra în
altă parte. Mintea cu care apare omul în lume se poate compara cel mai potrivit cu o sămânţă sau cu un sâmbure. Chiar dacă acolo nu se vede de fapt înfăţişarea unei plante sau a unui copac, totuşi planta şi copacul sunt în realitate cu adevărat cuprinşi acolo, fapt ce se poate constata când sămânţa se pune în pământ şi apar sub ea rădăcini fine, iar deasupra ei mlădiţe, care apoi — prin puterea naturii — devin ramuri şi rămurele, ce se acoperă cu frunze şi se împodobesc cu flori, şi fructe. Nu trebuie deci să introducem nimic din afară în om, ci numai sa dezghiocăm ceea ce are în el, să dezvoltăm şi să evidenţiem fiecare latură în parte. Se zice că Pitagora s-ar fi exprimat adesea, că firii omului îi este atât de natural să ştie totul, încât de i s-ar pune unui copil de 7 ani întrebări într-o formă prudentă, asupra tuturor problemelor întregii filozofii, el ar putea răspunde cu siguranţă la toate acestea, întrucât — fără îndoială — lumina unică a raţiunii ne dă o imagine şi o măsură suficientă (forma et norma) asupra tuturor lucrurilor. Acum, însă, în urma păcatului originar, ea s-a umbrit si s-a închircit şi nu se poate elibera singură de acestea, iar cei ce ar trebui să o facă o aduc într-o încurcătură şi mai mare!

Mintea umană e materie maleabilă…

Creierul nostru se compară cu ceara, în care se imprimă sigiliul sau din care se modelează figuri mici. Căci, precum ceara poate lua orice formă şi o poţi modela şi transforma după cum vrei, tot aşa creierul primeşte în el imaginile tuturor lucrurilor pe care le cuprinde lumea. Acest exemplu ne arată, în acelaşi timp, sugestiv, din ce constă gândirea şi ştiinţa noastră. Tot ce atinge vederea, auzul, mirosul şi pipăitul meu se aseamănă cu un sigiliu cu ajutorul căruia imaginea lucrurilor se imprimă pe creier, şi anume atât de clar, încât această imagine persistă şi după îndepărtarea obiectului dinaintea ochilor, urechilor, a nasului sau a mâinii. Ea persistă mai puţin doar atunci când, din neatenţie, a rămas o impresie prea slabă. Dacă, de pildă, am zărit un om oarecare şi i-am vorbit, sau dacă într-o călătorie am văzut un munte, un râu, un câmp, o pădure, un oraş sau altele, sau am auzit o dată un tunet, o piesă muzicală, o cuvântare, sau am citit ceva cu atenţie dintr-un autor — toate acestea se imprimă în minte în aşa fel încât, ori de câte ori ne amintim de ele, este întocmai ca şi cum lucrurile ne-ar sta înaintea ochilor, ar suna în urechi, ar fi gustate sau ar fi atinse. Dacă totuşi creierul primeşte mai clar unele impresii decât altele, le reprezintă mai clar şi atunci le reţine mai temeinic. Pe fiecare în parte o recepţionează, o reprezintă şi o reţine într-un anumit mod.

… şi reflectantă. Cu adevărat, ceea ce îi trebuie este ordinea.

În sfârşit, mintea noastră se poate compara foarte bine cu ochiul sau oglinda. Dacă punem ceva în faţa ei, indiferent de ce formă sau culoare, îi va oferi imediat o imagine foarte asemănătoare obiectului respectiv, afară numai dacă i se va apropia obiectul în întuneric, sau cu partea dorsală, ori îl vom ţine prea departe, astfel încât să se împiedice sau să se tulbure imaginea. Trebuie să spunem că, în acest caz, imaginea nu va reuşi. Mă refer însă la ceea ce se întâmplă la o lumină bună şi la o apropiere potrivită, spre a nu sili ochiul să se deschidă pentru ca să privească obiectul, căci el de la sine (fiind de la natură însetat după lumină) are bucuria în a privi şi este îndestulător pentru orice (numai dacă nu este suprasolicitat şi copleşit de prea multe obiecte simultane) şi nu se oboseşte privind. Tot aşa este însetată şi mintea noastră după obiecte, fiind mereu deschisă către ele, le priveşte singură spre a cuprinde şi înţelege totul în mod neobosit, numai să nu fie supraîncărcată, ci să le poată supune privirii sale unul după altul, în succesiunea corespunzătoare.

Fiinţa umană e un mecanism perfect (sau perfectibil), iar componentele vieţii sale psihice trebuie menţinute în echilibru.

Tot astfel, în mişcările spiritului, voinţa este roata principală. Greutăţile care pun în mişcare şi înclină voinţa într-o parte sau alta sunt dorinţele şi afectele. Zăvorul care declanşează sau opreşte mişcările este raţiunea, ea determină ce lucruri trebuie să le dorim sau să le evităm, unde şi cât. Celelalte mişcări ale sufletului sunt ca nişte rotiţe mai mici, care urmează celei mari. De aceea, dacă nu li se dă importanţă prea mare dorinţelor şi pasiunilor, iar zăvorul — raţiunea, se închide şi deschide cum se cuvine, atunci nu poate rezulta altceva decât armonia şi acordul virtuţilor, relaţie cuvenită între acţiuni şi pasiuni.

Se impune însă de la sine necesitatea formării, condiţie sine qua non pentru împlinirea menirii.

Nimeni să nu se creadă, aşadar, că poate fi cu adevărat om, decât cel ce a învăţat să acţioneze ca om, adică a fost format spre ceea ce-l face pe om. Acest lucru este evident din exemplele tuturor creaturilor, care deşi sunt destinate să-i servească omului, nu ajung la menirea lor dacă nu sunt pregătite pentru aceasta de mâna noastră. De exemplu: pietrele sunt create ca să servească la construcţia caselor, a turnurilor, a zidurilor, a coloanelor ş.a. Totuşi, ele nu pot servi pentru aceasta dacă nu sunt cioplite, netezite şi împreunate de mâna noastră. Mărgăritarele şi pietrele scumpe sunt destinate pentru împodobirea oamenilor, dar ele trebuie mai întâi să fie tăiate, şlefuite şi lustruite. Metalele sunt create pentru nevoile cu totul speciale ale vieţii noastre, ele însă trebuie mai întâi să fie scoase, topite, purificate de mai multe ori, turnate şi forjate. Fără aceasta, ele n-au pentru noi un folos mai mare decât pulberea pământului. De la plante noi obţinem hrană, băutură şi medicamente, dar pentru aceasta legumele şi cerealele le semănăm, le săpăm, le secerăm, le treierăm, le măcinăm, le pisăm, iar pomii îi plantăm, îi curăţăm şi îi îngrăşăm cu gunoi, fructele le culegem şi le uscăm. Şi, mai mult, dacă e să le întrebuinţăm în medicină sau în construcţii, atunci ele trebuie să fie pregătite în fel şi fel de chipuri. Animalele, cu viaţa si mişcarea lor, par a fi pentru ele însele îndestulătoare. Când vrem însă să utilizăm forţa lor de muncă, şi într-aceasta constă şi rostul lor, atunci trebuie să le pregătim prin exerciţiu. Iată, de pildă, calul este apt din naştere să fie folosit în război, boul pentru jug, măgarul pentru poveri, câinele pentru pază şi vânătoare, şoimul pentru vânatul păsărilor ş.a.m.d.

Mai mult ca oricine, acţiunea formatoare trebuie îndreptată asupra celor dăruiţi nativ. Explicaţia, departe de a fi discriminatorie, îmi pare chiar logică.

Aceasta, în general: de cultură şi de instruire toţi nevoie. La aceeaşi concluzie ajungem când luăm în considerare situaţiile şi însuşirile individuale ale oamenilor. Cei mărginiţi au nevoie de disciplinare spre a se debarasa de prostie, fapt pe care nu-l poate nega nimeni. Dar mai multă nevoie au de ea cei deştepţi, pentru că o minte ascuţită, dacă nu este ocupată cu lucruri folositoare, se îndreaptă spre lucruri nefolositoare, bizare şi periculoase. La fel cum un câmp, cu cât este mai roditor, cu atât poate produce mai mulţi spini şi mărăcini, tot aşa o minte mai isteaţă poate fi plină de gânduri ciudate dacă nu este însămânţată cu sămânţa înţelepciunii şi a virtuţii. Şi o moară în funcţiune, dacă nu primeşte grăunţe, materie pentru făină, atunci merge în gol, se autodistruge, îşi pulverizează cu zgomot şi fără rost pietrele, suferă pagube sau se sfărâmă în bucăţi. Acelaşi lucru se întâmplă cu spiritul agil, sprinten, căruia îi lipsesc preocupările serioase: se încurcă în lucruri vanitoase, bizare şi întru totul păgubitoare, şi ajunge în cele din urmă cauza propriei sale pieiri.

Titlu de capitol: „Formarea omului poate începe cel mai bine — şi trebuie să înceapă — de la prima vârstă”

Din cele expuse până aici rezultă că omul şi pomul au o condiţie similară. Deoarece aşa cum un pom roditor (un măr, un păr, un smochin sau o viţă) poate creşte de la sine, dar rămâne sălbatic şi produce fructe sălbatice, iar ca să producă fructe gustoase şi dulci trebuie plantat, udat şi tăiat de un grădinar priceput, tot aşa şi omul, prin el însuşi, ajunge să aibă o înfăţişare omenească (cum, de altfel, orice animal îşi are propria sa înfăţişare), dar ca să devină o fiinţă deşteaptă, inteligentă, morală şi pioasă trebuie să i se împlanteze altoiul înţelepciunii, al onestităţii şi al pietăţii. Să vedem cum trebuie făcut acest altoi, atâta vreme cât plantele sunt încă tinere.

Titlu de capitol: „Tineretul trebuie să fie format laolaltă, pentru aceasta e nevoie de şcoli”

Întrucât, din cauza creşterii populaţiei şi a preocupărilor omeneşti, rari sunt părinţii care să cunoască, sau să poată, sau să mai aibă, în afara activităţii lor, timpul necesar spre a se dedica învăţării copiilor lor, s-a statornicit încă de mult obiceiul acesta: copiii mai multor părinţi să fie încredinţaţi, pentru instruire ştiinţifică simultană, unor persoane alese şi distinse prin înţelegerea acestui lucru şi prin seriozitatea lor morală. Pe aceşti formatori ai tineretului (juverntutis formatores) ne-am obişnuit să-i numim: preceptori, magistri, învăţători şcolari sau profesori, iar localurile destinate pentru asemenea exerciţii comune sunt: şcolile, instituţiile de învăţământ, auditoriile, colegiile, gimnaziile, academiile ş.a.

Titlu de capitol: „Tot tineretul, de ambele sexe, trebuie încredinţat şcolilor” – evidenţiază una dintre cele mai deschise şi mai lipsite de prejudecăţi opinii despre mintea umană.

Nu numai copiii celor avuţi sau ai fruntaşilor trebuie îndreptaţi spre şcoală, ci toţi deopotrivă: de nobili şi de nenobili, de bogaţi şi de săraci, băieţi şi fete, din toate oraşele şi târgurile, din sate şi aşezări izolate, după cum reiese din următoarele. Mai întâi: toţi cei născuţi ca oameni sunt născuţi pentru scopul principal de a fi om, adică o creatură raţională, stăpână peste celelalte creaturi, fiind imaginea fidelă a creatorului său. Iată de ce toţi trebuie astfel îndrumaţi şi corect introduşi în ştiinţă, moralitate şi religie, încât ei să poată petrece cu folos viaţa actuală şi să se pregătească cu demnitate pentru cea viitoare. Dumnezeu nu face nicio deosebire de persoane, ceea ce o mărturiseşte el însuşi de atâtea ori. Aşadar, dacă noi admitem pentru cultivarea spiritului numai pe unii, iar pe alţii îi excludem, nu manifestăm nedreptate numai faţă de cei ce sunt de aceeaşi natură cu noi, ci şi faţă de Dumnezeu însuşi, care vrea să fie cunoscut, iubit şi lăudat de toţi aceia cărora le-a imprimat chipul său. Această adorare va fi cu atât mai caldă cu cât va fi mai aprinsă lumina cunoştinţei. Căci noi iubim pe măsura cunoaşterii. Mai ales că noi nu ştim ce a hotărât Providenţa pentru unul sau altul. Numai atât este sigur că Dumnezeu face adesea instrumente ale măririi sale din cei mai săraci, mai dispreţuiţi şi mai necunoscuţi. Să fim deci ca soarele ceresc care luminează, încălzeşte şi însufleţeşte tot pămîntul pentru ca tot ce trăieşte, înverzeşte, înfloreşte şi poate purta rod să trăiască, să înverzească, să înflorească şi să poarte rod.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Articole
2 comentarii »