Blog.Citatepedia.ro
cărţi, teatru, cinema, muzicăSearch Results
„Despre metoda şi stilul lui Proust” de Paul Zarifopol
Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.
Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.
Continuare »
Săptămâna filmului românesc despre Marele Război
În perioada 25-31 iulie 2016, Arhiva Naţională de Filme – Cinemateca Română (ANF), în parteneriat cu Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), organizează, la Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române din Bucureşti (Str. Eforiei nr. 2), evenimentul „Săptămâna filmului românesc despre Marele Război”. Proiecţiile de filme din cadrul retrospectivei sunt însoţite de expoziţia de fotografii „Pe urmele eroilor din Primul Război Mondial”, oferită de ONCE şi găzduită în foaierul Cinematecii Eforie. Expoziţia ilustrează cele mai reprezentative cimitire şi monumente de război, de pe teritoriul României, dedicate militarilor români care au căzut la datorie pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial.
Continuare »
Gabriel Achim despre „Visul lui Adalbert”
Regizorul Gabriel Achim a acordat un interesant interviu despre cea mai recentă creaţie a sa, ineditul film „Visul lui Adalbert„.
Continuare »
Despre sunete
Trăim într-o lume plină de sunete. Mai bine zis, trăim într-o lume plină de semnificaţii date sunetelor pe care mintea le recunoaşte sau le poate asocia. Aceste semnificaţii au creat reflexe atât de adânci în firea noastră, încât aproape că nu mai putem reacţiona altcumva, decât în raport cu ele, fără să simţim că ne sunt afectate anumite funcţii psihice. De fapt, noi nici nu auzim sunetele, ci răspunsul psihologic pe care îl dăm la producerea lor.
Sirena unei ambulanţe nu emite pur şi simplu unde sonore, ci valuri concentrice de nelinişte, pe care le lăsăm să se strângă în jurul sufletului, ca un laţ. Zbârnâitul soneriei e un arc care ne propulsează către uşa de la intrare – e sunetul curiozităţii sau al bucuriei de a întâmpina oaspeţi. Clinchetele clopoţeilor se prefac în fulgi de zăpadă – e sunetul sărbătorilor de iarnă. Răpăitul ploii pe geam e sunetul vremii mohorâte. Toate ne induc o stare anume, o predispoziţie, care la rândul ei dă naştere unui proces complex de corelaţie…
Continuare »