15 mai 2012

Gabriel Achim despre „Visul lui Adalbert”

Regizorul Gabriel Achim a acordat un interesant interviu despre cea mai recentă creaţie a sa, ineditul film „Visul lui Adalbert„.

Reporter: Ce făceai pe 7 mai 1986?
Gabriel Achim: Nu am prea multe amintiri. Am prieteni care își amintesc perfect tot felul de detalii de acum 20 de ani, eu am dificultăți serioase în a-mi aminti ce s-a întâmplat acum două zile. Din fericire, unele amintiri mă lovesc pur și simplu independent de eforturile mele, inutile. Categoric, am văzut meciul acasă, la televizorul alb negru cu circuite integrate – Diamant – era prea târziu pentru școala de a doua zi (eram clasa a V-a) ca să fi mers în vizită. Cred că l-am văzut cu tata, ceilalți doi frați ai mei nu puneau mare preț pe meciurile de fotbal, fie ele de Cupa Campionilor Europeni. Singurele mele amintiri concrete sunt legate de şanţurile materialului de velură din care era făcut fotoliul din care am văzut meciul. Şi că undeva sub perna fotoliului era o găurică în material din care ciupeam, fără să mă vadă mama, buretele învechit.

Reporter: Te-ai gândit vreodată să integrezi meciul ăla într-un film sau a fost o idee care, pur și simplu, s-a potrivit în filmul ăsta despre protecția muncii?
Gabriel Achim: Cred că acum opt ani mi-ar fi fost mult mai ușor să-ți spun numerele câștigătoare la 6 din 49 decât să ghicesc că peste tot atâția ani o să fac filme de cinema, darămite să mă gândesc eu cum să fac filme cu Lăcătuș și Duckadam! Ideea cu Duckadam în film se leagă, în primul rând, de enormul entuziasm cu care intră personajele în film și, în al doilea rând, de legătura directă dintre perfomanța lui inegalabilă din finala de la Sevillia și povestea cu accidentul de la partida de vânătoare cu fiul cel mic al dictatorului Ceaușescu, care i-a întrerupt cariera sportivă imediat după marea finală. Ca o excelentă ilustrație a faptului că în România cu cât ești mai bun, cu atât ți se dă în cap mai cu sete. Nu știu dacă chestia asta e valabilă doar pentru țara noastră, dar aici am identificat cele mai numeroase exemple.

Reporter: Cine este, de fapt, Adalbert și de ce visează în 16 mm?
Gabriel Achim: Adalbert este personajul principal al filmului din film, un film de ficțiune despre protecția muncii (primul la nivel mondial), realizat chiar de către protagonistul filmului. Adalbert este un proaspăt absolvent al Liceului industrial, un tânăr și entuziast prelucrător prin așchiere. Și pentru că lucrează cu un mâner de pilă spart și nu își ascultă conștiința, visează urât noaptea, a la Buñuel – “Câinele andaluz”.

Reporter: „Visul lui Adalbert” este filmat în Super VHS? Este o fiță cu aer vintage sau este vorba despre necesitatea introducerii spectatorului în atmosfera anilor ’80?
Gabriel Achim: Am vrut să redăm cât mai realistic atmosfera acelor ani, dar cu o privire nostalgică – categoric nu după comunism, ci după anii copilăriei/adolescenței noastre. Cu toții ne aducem aminte cu o anumită afecțiune de casetele VHS pe care erau trase filmele cu Rocky. În același timp, filmul trebuia să fie și în cinema, la un standard înalt de calitate a imaginii. A fost o nebunie teribilă din partea noastră, multă fizică (optică) aplicată și, bineînțeles, am avut nevoie de un strungar super-experimentat care să ne facă la strung tot felul de inele pentru a prinde super-obiectivele de cinema pe niște camere VHS pe care nimeni, niciodată, nu și-a închipuit că se vor face filme de cinema.

Reporter: Împreună cu Cosmin Manolache ai scris și scenariul filmului. Cu excepția diapozitivelor despre protecția muncii găsite pe stradă, de unde v-ați mai inspirat?
Gabriel Achim: Din viețile noastre și din viețile altora. Exemplele pozitive întotdeauna de la noi.

Reporter: Este Iulică Ploscaru alter ego-ul tău? Te-a inspirat Sergiu Nicolaescu?
Gabriel Achim: În mare măsură, este vorba de simțul ridicolului, pe care trebuie să-l aibă orice om, cu atât mai mult un artist, care se expune unui anumit public. Sunt nenumărate exemple în cinematografia românească, mai vechi sau mai recente, în care acesta lipsește cu desăvârșire. Ce e mai grav este că autorii persistă, împotriva tuturor. Mi l-am închipuit pe Iulică Ploscaru ca pe un Ed Wood (considerat cel mai prost regizor din toate timpurile – Tim Burton a făcut un excelent film despre el), în varianta de regizor de întreprindere, dar a cărui lipsă de simț al ridicolului e salvat de o doză consistentă de entuziasm și inocență.