“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor”
(Calistrat Hogaş)
Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.
Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Vineri, 12 decembrie 2008, are premiera în România un nou film Disney, în asociere cu Mandeville Films / Smart Entertainment: „Chihuahua de Beverly Hills” („Beverly Hills Chihuahua”). Filmul combină umorul, distracţia şi mesajele pozitive, pentru a oferi o experienţă pe placul copiilor.
Dacă spui Bucureşti, muzică şi dans, proiecţii şi efecte vizuale, te gândeşti aproape automat la un spectacol modern de divertisment. Numai că, după cum spune chiar titlul spectacolului regizat de Carmen Lidia Vidu, „C’est pas une chanson d’amour„. Este o „nebunie” dulce-amăruie, care încearcă să scoată iar la iveală miezul esenţial, retras în cochilie.
Primele pagini ale volumului „Taina şoaptelor” de Costel Macovei, apărut la Editura Lumen:
Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ţi spun
Cum să alegi în viaţă drumul bun.
Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinţi? Despre prinţese? Zâne care viaţa-ţi ţese? Cosânzene? Feţi-Frumoşi? Împăraţi mai pântecoşi? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloşi sau solzoşi? Despre babe urâcioase, răpciugoase şi buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele înceţoşate cu fantome preumblate? Poate despre… Ei? Ce-aţi zis? Cum? Înca nu v-aţi decis? De n-aveţi nimic de zis, vă propun… să… da’ acum… Haideţi să pornim la drum!
Cândva meditam simplu: „Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea „de ce trebuie să fie aşa?”, mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?
9 voturi
Încarc...
