13 octombrie 2008

Taina şoaptelor

Taina şoaptelorPrimele pagini ale volumului „Taina şoaptelor” de Costel Macovei, apărut la Editura Lumen:

Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ţi spun
Cum să alegi în viaţă drumul bun.

Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinţi? Despre prinţese? Zâne care viaţa-ţi ţese? Cosânzene? Feţi-Frumoşi? Împăraţi mai pântecoşi? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloşi sau solzoşi? Despre babe urâcioase, răpciugoase şi buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele înceţoşate cu fantome preumblate? Poate despre… Ei? Ce-aţi zis? Cum? Înca nu v-aţi decis? De n-aveţi nimic de zis, vă propun… să… da’ acum… Haideţi să pornim la drum!

A fost odată, ca niciodată. Cum ce a fost? Dar câte n-au fost, că atâtea s-au petrecut încât… da’ ce să mai lungim vorba fără de folos. A fost odata ca niciodată că de n-ar fi nici că s-ar povesti, şi de nu s-ar povesti nici nu s-ar mai auzi şi nici măcar nu s-ar şti.

A fost odată, un om care avea trei feciori. Dar nu orice fel de om, ci unul înstărit, cu vază, căci de felul lui era neguţător cu seamă şi vestit în toată lumea pentru mărfurile şi cinstea lui. Mulţi se mai minunau încă pentru reuşitele lui, şi nu puţini erau aceia care nu prea vedeau cu ochi buni tot ceea ce făcuse, căci mulţi îl bănuiau de matrapazlâcuri sau mai rău, de cine ştie ce lucrătură diavolescă. Tot ce-şi dorise omul nostru era ca cei trei copii să-i urmeze şi de fiecare dată îl luase pe câte unul pe lângă el ca să priceapă totul într-ale meseriei şi nu de puţine ori se chinuise omul nostru ca să-i dumirească şi să le dea buna învăţătură. Şi dacă cu cei doi mai mari nu avusese de furcă, căci erau băietani ascultători şi înţelegători care pricepură foarte repede cele de trebuinţă într-ale negoţului, cu cel mai mic, care era sfârlează şi spiriduşul familiei avea el de luptat şi de înfruntat greutăţi căci era mai nărăvaş ca un murg sălbatic şi vai de cel ce încerca să puie şaua pe el sau să-i deie sfaturi şi poveţe.

Într-o bună zi, omul nostru rupse averea în patru, dete câte o parte fiecăruia dintre feciori dorindu-le pricepere şi curaj în a porni o nouă viaţă şi o afacere a lor iar grosul îl păstră căci nu se ştie ce poate să-ţi aducă ziua de mâine. Într-un an de zile, flăcăul cel mare avea o afacere înfloritoare căci, tot umblând prin lume, găsise cu cine şi cu ce să facă negoţ, şi anume cu bijuterii şi mirodenii. La fel şi cel de-al doilea care avea oameni răspândiţi în toată lumea purtându-i mărfurile: covoare de preţ, brocarturi cu fir de aur şi argint şi oglinzi şlefuite şi lustruite cu migală. Şi nu mai putea omul nostru căci era mândru de cei doi fii şi de reuşitele lor. Cât despre cel de-al treilea, într-un an reuşise să piardă toţi banii, căci rămăsese fără de un sfanţ în pungă. Unii ziceau că i-a pierdut la jocuri, alţii bănuiau că pe la hanuri cu tot felul de aşa zişi prieteni, dar nimeni nu putea spune de-adevărat ce făcuse. Şi nimeni nu ştia nimic, căci feciorul nostru lucrase într-ascuns şi se ferise ori de câte ori făcuse vreo faptă bună ori omenise pe cineva, sau ajutase vreun sărman să scape de belele. Căci asta era cea mai mare bucurie a lui, să ajute, dar nevăzut, necunoscut. Şi după cum am mai spus într-un an de zile nu mai avea sfanţ în pungă şi nici nume bun nu mai avea, căci toată lumea îl ştia acum de pierde-vară, fără căpătâi şi fără cuvânt, căci îl vedeau ba stând o zi întreagă aplecat asupra unui muşuroi de furnici, ori privind alunecarea norilor pe cer, ori câte alte minunăţii fără de rost cum ar fi număratul boabelor din spicele de grâu.

Într-una din zile, bătrânul tată îl chemă pe Prâslea, Ionică cel mai mic şi-i spuse:
– Ei, fiule, multă bucurie mi-ai adus de când ai venit pe lume, dar ăst ultim an parcă te-ai întrecut pe tine însuţi. Chiar dacă mă doare inima rănită, altă cale ca să te îndrept nu văd, aşa că nu pot spune altceva decât că nu te mai recunosc de fiu al meu. Te rog dară să pleci în lumea largă şi să nu te întorci la casa mea decât atunci când vei învăţa să câştigi tot ceea ce ai pierdut: încrederea oamenilor, respectul de sine şi dragostea… căci fără de aste lucruri eşti un nimeni, sau dacă vrei altfel spus, un pierde vară… uite, ai aici o pungă cu galbeni ca să ai de drum. Până în seară trebuie să-ţi iei tot ceea ce vrei din casa mea şi să pleci. Dacă nu, voi pune slugile să te arunce afară din casă ca pe ultimul fur. Şi acum poţi să pleci…
– Bine tătucă, dar…
– Când oi învăţa tot ceea ce n-ai avut timp să înveţi la casa mea, atunci te poţi înturna. Şi acum pleacă, căci timpul trece.

Ieşi voinicul nostru din odaie şi mai că-i tremura bărbia, iar o ceaţă deasă i se aşeză pe ochi încetinindu-i văzul. “Bine, bine, dar ce m-oi face eu acum? Că doar nu ştiu de nici unele. Ei băiete, băiete, amu să te văd că de făcut ştiu că ai făcut multe, şi bune şi rele, în ultimul timp, dar mai mult rele de-ai putut să-l superi pe tătuca în aşa hal.”

Ieşi Prâslea al nostru pe porţile conacului şi nu mai privi în urmă, că şi aşa avea inima grea şi credea că dacă ar fi întors capul ar fi căzut răpus de durere. Astfel nu mai apucă să-şi vadă tatăl stând la fereastră cu inima frântă şi cu faţa scăldată în lacrimi amare. Merse el ce merse, şi iară mai merse şi cu toate că îi era inima grea ca piatra cea de moară, nu putea să treacă fără a se bucura de străvezimea aerului şi de albăstrimea cerului strecurat printre pernele cele pufoase ale norilor. Dar iată că într-un sat văzu mulţime de lume strânsă şi un biet om sărman cu mâinile prinse-n fiare, ce era dus la spânzurătoare. Şi în urma lui o muiere şi cinci copilaşi plângeau de ziceai că pentru ei venea sfârşitul lumii. Se opri voinicul nostru şi întrebă cu curaj care este pricina de-i omul în fiare şi copiii ceia plângând. Atunci un vătăşel care trăgea laţul de la gâtul omului rosti răspicat:
– Apoi aista-i văcarul împăratului şi ieri o umblat teleleu cine ştie pe unde pe imaş şi au venit lupchii şi au sfârtecat cele mai frumoase vite, şi fiindcă n-are bani să plătească, trebuie spânzurat, ca să fie de învăţare de minte pentru oricine mai face aşa.
– D-apoi nu-i mai bine să-l lăsaţi slobod şi-n ăst timp să muncească pentru împărat ca să-şi plătească datoria?
– D-apoi când a mai reuşi el să strângă bani să plătească toate vitele, când el n-are cu ce-şi hrăni ciurda de copchii?
– D-apoi cât ar face toate vitele împăratului?
– Păi să tot fie o pungă cu galbeni, o mie nenumăraţi. Dar de ce întrebi? Ori ai vrea să plăteşti mătăluţă?
– Şi dacă-l spânzuraţi cine va mai avea grijă de copii?
– Şi-or purta singuri de grijă, şi apoi mai e şi maica lor care poa’ să muncească, ca să-i ţie…
– Ţine rogu-te punga asta cu galbeni şi dă-i drumul omului să plece acasă…
– D-apoi cine oi fi tu de dai cu banii în stânga şi-n dreapta?
– Vezi de-i du toţi banii împăratului şi uită că m-ai întâlnit, vătăşelule.
– Prea bine, Măria Ta.

Îndată se strânseră în jurul lui copiii şi femeia omului, şi nu mai ştiau care cum să-i mulţumească, ba încă muierea prinse a-i săruta mâinile şi a le stropi cu sarea lacrimilor, căci nu mai credea să-şi vadă bărbatul viu lânga copilaşi.
– Cum pot să-ţi mulţumesc, Măria Ta?
– Să ai grijă de copilaşi să nu-i laşi fără de tatăl lor, căci amară viaţă poa’ să aibe singuri şi străini prin lume…
– Dar acu’ ce s-a întâmpla cu tine Măria Ta? Că doar ai gătat banii de drum…
– Nu-ţi bate capul cu nimicuri, omule. Bucură-te că eşti în viaţă şi du-ţi copiii acasă că destul s-or speriat în ăst timp.
– Să ne trăieşti, Măria Ta, şi să ai parte numai de bucurii în viaţă.
– Aşa să dea Bunul Dumnezeu, că după cum au început a se rostogoli ca piatra în apă, nu poate fi departe fundul sacului… şi nu uita… cel ce dăruieşte însutit primeşte…
– Aşa-i, Măria Ta, şi fie ca această vorbă să pună stăpânire şi pe viaţa ta. Dar dacă nu-i cu supărare… n-ai vrea să te abaţi pe la noi ca să ne bucurăm împreună de astă zi?
– Dacă nu-i prea mult, bucuros aş trece.

Şi plecă Prâslea Ionică, însoţind alaiul copiilor ce săreau şi se bucurau împrejurul tatălui ca nişte ieduţi, tot cântărind cele spuse, căci vorbele îi veniseră deodată în minte ca şi când altcineva le puse acolo… şi iată că după ce ieşiră în vatra satului, mai la o parte, era o gospodarie cam despuiată şi sărăcăcioasă, ce se rotunjea împrejurul unui bordei săpat în pământ că numai acoperişul de paie îţi dovedea cam ce este pe acolo.

“… Bucură-te că de astăzi începi o viaţă nouă” auzi ca o şoaptă rătăcită, sau spuse chiar el vorbele.
– Ce ai spus, Măria Ta? Întrebă femeia ce se strecurase mai aproape, gata să pregătească ceva de cină…

Nu mai ştia de este adevărat sau doar i se păruse… dar dacă şi femeia auzise, atunci…
– Nu ştiu… spuneam şi eu aşa…
– Ba chiar cred că ai dreptate… că doar de azi bărbatu-miu îi ca şi nou născut… începe o nouă viaţă şi asta numai datorită ţie preabunule călător…
– Apoi aşa să fie.

În ăst timp, femeia trimise copchii prin vecini să mai culeagă câte ceva de-ale gurii că să întocmească o masă cât de cât mai acătării, iar ea alerga iute prin poiată să prinză o umbră de găină ca să-i povestească despre căldura jarului şi despre binecuvântarea mămăligii care-o s-o însoţească. Şi în timp ce pregătea ea cele bucate de pus pe masă, Prâslea Ionică dădu ultimii doi bani celui mai răsărit băietan să plece în sat şi să aducă o ploscă cu vin de cel dulce ca fapta bună. Şi pe când îşi asculta tăcerea cu tatăl copiilor, gândindu-se cum se schimbă viaţa de la o zi la alta şi de la un ceas la altul, odată se auzi o hărmălaie mare şi iată că în gura uşii apăru capul vătăşelului care le făcu semn să iasă afară. Nici nu puseră bine piciorul afară pe pământ că se şi treziră în lanţuri, şi amândoi fură înghiontiţi de la spate cu ciomege şi suliţe.

Femeia se umplu de spaimă şi căzu la pământ ca retezată. Copiii, speriaţi, se adunară în jurul ei privind când la maica, când la taica, căci nu ştiau ce-i mai bine de făcut: să o grijească pe maica lor căzută sau să se atârne de picioarele tatălui pe care îl vedeau iar luat?

Cei doi plecară cu alai de curioşi după ei şi care mai de care râdea şi-l batjocorea pe flăcău spunând:
– Pe văcar l-a salvat de la moarte, să vedem dacă poate să se salveze pe sine…
– Să scoată încă două pungi cu galbeni, să se scape pe sine şi pe văcar…
– Cine l-a pus să se oprească? Nu putea să-şi vadă de drum?
– L-a împins mila de copchii, să-l scape acum copchii…
– Să-i dea ei cele două pungi cu galbeni…

Dar nici Prâslea şi nici tatăl sărman nu spuneau nimic, ci doar îşi vedeau de drum cărând fiarele grele în care erau priponiţi. Pe seară, cu chiu cu vai, ajunseră la curtea împăratului, care ieşi în cerdacul palatului, spumegând de furie. Lângă el se găsea, slută ca tăciunele, ghicitoarea şi vrăjitoarea cea temută, care îi era slugă credincioasă. Se pripăşise la curte şi trăgea nădejde să-i fie de soaţă, căci de ibovnică nu se mai îndoia nimeni că i-ar fi. Vezi bine că ea dorea să fie stăpână şi nu ţiitoare.

Vătăşelul îi împiedică pe cei doi înlănţuiţi şi-i făcu să cadă în faţa împăratului, cu mult înainte de a ajunge la treptele cerdacului. Cei doi căzură cu faţa în ţărână, zdrelindu-şi frunţile, căci nu putură să-şi ferească feţele de căzătură.
– Cine eşti şi cum de îndrăzneşti să-mi întorci şi să-mi nesocoteşti porunca? întrebă împăratul scrâşnind măselele.
– Să-mi fie cu iertare, Măria Ta, zise Prâslea, dar am gândit că în sfânta zi de duminecă se cuvine să ajut o sărmană femeie să-şi crească împreuna cu bărbatul său copilaşii. Dacă am greşit ceartă-mă, dacă te-am nesocotit, pune de mă biciuie, dar iartă-i vina asupritului şi lasă-l rogu-te lângă soaţă şi lângă copii…

Sătenii şi toţi curtenii adunaţi stăteau uimiţi şi nu le venea a crede de îndrăzneala voinicului. Chiar şi împăratul prinse a se lumina la faţă, căci se vede treaba că-i plăcură vorbele, dar cotoroanţa prinse a-i boscorodi ceva la ureche şi pe dată se întunecă iar, dar parcă mai molcom ca înainte.
– La vorbe bag seama că te pricepi. Să vedem dacă şi la fapte eşti pe măsură. Ca să-ţi rămână capul la locul lui şi să scapi şi capul slugii mele, trebuie să te prinzi că-mi vei împlini trei porunci. De nu, vei pierii fără altă judecată, căci mi-ai nesocotit porunca. Te prinzi?
– Să auzim mai întâi poruncile, Măria Ta, căci fără a ştii ce-i mai bine n-am cum alege…
– Meşteşugită vorbă ai, voinice, şi parcă mă prinde mila de capul tău cel luminat şi de sufletu-ţi curat. Porunca mea este să cauţi şi să-mi aduci din pustiul de cenuşă, lacrimile îngerilor. Sfetnica mea de taină îmi spune că numai atunci voi putea să-mi aduc în casă aleasa când copiii satului or să înşire pe fir de aur lacrimile îngerilor, ca să-i fac salbă descântată şi străluminată. Deci ce spui, te încumeţi?

“… Bucură-te că de astăzi începi o viaţă nouă” susură ca pentru sine…
– Ce ai spus?
– Mă prind, Măria Ta. Şi fiindcă te ştiu om de cuvânt, sunt sigur că îi vei lăsa viaţa slugii tale, ca să se bucure împreună cu soaţa de copii…
– Fie, îi las viaţa…
– A doua poruncă?
– Păi cred că după însurătoare soaţa mea ar avea nevoie şi de-un cal de preumblare şi singurul loc unde poţi găsi un cal mai de doamne-ajută, cu coama de aur şi ţintat cu stea de argint nu-i decât la curtea Stăpânei Duhurilor. O nimica toată colea… nu-i aşa?

Faţa ţigăncii de vrăjitoare odată se lumină şi se auri toată, de ziceai că se şi vede ieşind la preumblare prin curtea palatului.
– Şi ultima poruncă?
– Păi, ca să mă însor, ar trebui să am şi o soaţă, aşa că te rog să-mi peţeşti pe Lia Ciocârlia, fata vântului, sora soarelui.

Când rosti cea de-a treia poruncă, faţa tigancii se făcu când galbenă ca mortul, când stacojie ca racul, când vânătă ca vântul turbat, dar de spus nu spuse nimicuţa. Dar se vedea pe faţa ei că bine nu-i picase. Şi toată ciuda se strânse şi-i pungii gura care se făcu străvezie ca luna de ziceai că dinţii i-ar străluci ca la moroi.
– Da’ ştiu că-i o nimica toată să duc la îndeplinire poruncile. Şi cât timp am pentru a le îndeplini?
– Păi, dacă ar fi după mine, şi mâine ar fi bine, dar nu uita că până într-un an vreau să-mi pun pirostriile.
– Întrebare mărite stăpâne: oare cum ajung eu la deşertul de cenuşă?
– Păi ţiganca îmi spune că trebuie să străbaţi Pădurea pustiită, Marea suspinelor şi Moşia Urlătoarei după care se ajunge la deşertul de cenuşă. Dar toate aste cred că le ştii tu mai bine decât mine.
– Cât despre Stăpâna duhurilor şi casa Liei-Ciocârliei şi cui trebuie s-o cer nu mai întreb nica, că nu pot fi mai grele decât prima încercare….
– Aşa gândeam şi eu. Deci când ai de gând să porneşti?
– Dă-mi doar trei zile să-mi pregătesc cele de drum şi cu voia Domnului într-un an le-ai avea pe toate şi poţi trimite cărţi pe la vecini ca să-i inviţi la nuntă.
– Îmi place hotărârea şi curajul tău şi mă prind ca la sfârşit să te iau de slugă credincioasă şi sfetnic de taină, căci văd în tine strălucirea şi tăria diamantului. Vezi de-ţi pregăteşte toate cele de trebuintă, iar dacă ai nevoie de ceva nu te sfii să ceri. “Cere şi ţi se va da” aşa suna sfatul Celui Prea Puternic. Şi uite, asta-i punga ta. Ia-o, căci n-am trebuinţă de ea.
– Să ne trăieşti mulţi ani, Măria Ta, şi fie ca bucuriile să te găsească şi să-ţi îndulcească viaţa, mai zise Prâslea Ionică după care ceru să le fie desfăcute fiarele.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 3 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook