Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
Fragmente din volumul “Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu (Editura Albatros, Bucureşti, 1977), despre Alexandru Odobescu (23 ianuarie 1834 – 10 noiembrie 1895):
„Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctul culminant al artei româneşti de a scrie. Şcoala secundară şi chiar generalizările criticii literare au menţinut părerea că Odobescu este stilistul prin excelenţă al literaturii noastre. Şi, fără îndoială, Al Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, un scriitor erudit, căruia îi stăteau la îndemână multe modele, mai cu seamă din sfera clasicismului, şi un povestitor căruia, în momentele cele mai bune, nu-i lipseau umorul şi sfătoşenia.”
La Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, a apărut cartea „Vechiul oraş imperial” scrisă de Yasunari Kawabata. Traducerea din japoneză a fost realizată de Anca Focşeneanu.
Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel pentru literatură, în 1968. Romanul „Vechiul oraş imperial” este considerat capodopera lui Yasunari Kawabata, o frescă impresionantă a legendarei capitale nipone, fiind unul dintre cele trei romane menţionate de juriu la decernarea Premiului Nobel. Romanul fost ecranizat în 1963 de Noboru Nakamura şi în 1980 de Kon Ichikawa.
După cel de-al Doilea Război Mondial, locuitorii orasului Kyoto asistă la metamorfoza lentă, dar imuabilă, a străvechilor obiceiuri. Două surori gemene, despărţite la naştere, se regăsesc pe neaşteptate, iar universul fiecăreia suferă transformări fundamentale: şocul noii identităţi aduce cu sine o maturizare sfâşiată de sentimente contradictorii, ce îşi caută alinarea în iubire. Cadrul romanului îl constituie fabulosul Kyoto, unde voluptăţile spiritului, reflectate în sărbătorile fastuoase, le întâlnesc pe cele ale trupului, cultivate în misterioasele cartiere ale plăcerilor locuite de gheişe. O poveste a două destine complementare, care îşi răspund în pofida distanţei ce le-a separat, „Vechiul oraş imperial” surprinde o lume în care subtilitatea vechii arte nipone şi misterul legendelor japoneze se întrepătrund.
Binecunoscuta carte „De ce iubim femeile„, a lui Mircea Cărtărescu, are şi o variantă audio, apărută la Humanitas Multimedia, în lectura regretatului Adrian Pintea.
E limpede ca adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva până la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi periculos decât meseria de zână. Un mănunchi de istorii cu femei, aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de apă cu cea a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar” o sămânţă de extraordinar care dă rod epic.
Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei”, rostit de actorul Adrian Pintea:
Fragmente din „Cartea junglei”, volumul I, capitolul „Fraţii lui Mowgli”:
Era Tabaqui, şacalul, zis Linge-blide, pe care lupii din India îl dispreţuiesc fiindcă umblă cu vorba, bârfeşte, nu se dă-n lături de la nicio ticăloşie şi se hrăneşte cu zdrenţe şi resturi de piei pe care le culege din grămezile de gunoaie de la marginea satelor. Dar şi ei se tem de el, fiindcă Tabaqui, mai uşor decât oricare altă vietate a junglei, se molipseşte de turbare şi atunci uită de frică şi aleargă prin pădure, luând în colţi tot ce întâlneşte în cale. Până şi tigrul fuge şi se ascunde când micul Tabaqui e apucat de turbare, căci turbarea este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla unei vietăţi. Noi o numim hydrophobia, dar ei îi zic dewanee, adică nebunia, şi fug de ea încotro văd cu ochii.
50 voturi
Încarc...
