„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Antoine de Saint-Exupéry (29 iunie 1900 – 31 iulie 1944, dispărut în cursul unei misiuni militare) este semnat de Irina Eliade:
„În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial – ani tulburi şi grei în decursul cărora Franţa se străduia să-şi restabilească echilibrul – traiectoria înscrisă de operele semnate de Saint-Exupéry părea să se suprapună atât de exact peste cea trasată de faptele săvârşite de aviatorul căzut la datorie în vara anului 1944, încât a dat naştere unui mit, după cum reiese din mărturiile cuprinse în cele două numere consacrate, în 1947, de revista Confluences scriitorului dispărut.”
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Vineri, 12 decembrie 2008, are premiera în România un nou film Disney, în asociere cu Mandeville Films / Smart Entertainment: „Chihuahua de Beverly Hills” („Beverly Hills Chihuahua”). Filmul combină umorul, distracţia şi mesajele pozitive, pentru a oferi o experienţă pe placul copiilor.
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
„Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury (n. 22 august 1920) mi s-a părut un protest la acel soi de „political correctness” care obligă la menajarea psihicul omului-cititor sau omului-privitor de filme, născută din dorinţa de a nu deranja. Efortul de a face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi degenerează treptat şi spectaculos într-o continuă goană după esenţializare grotescă a informaţiei, după rezumare excesivă ce duce la o economie de timp care naşte apoi plictiseală şi blazare, după finaluri fericite prin transformarea sfârşitului unei cărţi de dragul vânzărilor sau cursul unui film pentru succesul de box office. Un protest împotriva hedonismului, pe care l-am găsit amar, dar în care am zărit şi o umbră de speranţă şi de încredere că dincolo de gustul distorsionat al publicului care vrea totul frumos şi repede, valorile reale vor supravieţui… în cele mai puţin convenţionale şi previzibile feluri.
6 voturi
Încarc...
1 voturi
