A împărţit laurii pentru “Brokeback Mountain” cu Michelle Williams, Jake Gyllenhaal şi regretatul Heath Ledger, a trăit “infernul” modei lângă Meryl Streep în “Diavolul de îmbracă de la Prada”, a intrat în pielea lui Jane Austen în “Becoming Jane”, s-a aliat cu Steve Carell în misiunea “Get Smart”, iar acum ne surprinde în rolul profund şi impresionant care i-a şi adus nominalizări la Oscar şi la Globul de Aur: Anne Hathaway, acum pe DVD în “Rachel se mărită” (“Rachel Getting Married”), “cel mai bun film al anului” – după cum a scris David Edelstein în New York Magazine.
Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea…liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane…simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo…
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una…care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute. Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi. Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.
Fragmente din primele capitole ale volumului I al romanului „Shōgun” de James Clavell:
Naufragiat pe un tărâm necunoscut…
Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. Era mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea întins pe o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. Tavanul era din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, aşezate în pătrate, acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea plăcut lumina. Lângă el se afla o tavă stacojie, purtând boluri mici. Unul era cu legume gătite, reci, pe care le înghiţi aproape fără să le simtă gustul picant. Altul era cu fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era plin cu un terci gros de grâu sau orz; îl termină repede, mâncându-l cu degetele. Apa, într-o tidvă de o formă ciudată, era caldă şi avea un gust neobişnuit – uşor amărui, dar plăcut.
Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă.
Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt în Japonii? Sau în Chitai?
Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă uşă; făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea i era aurie, ochii negri şi înguşti, iar părul lung, negru, era strâns îngrijit în creştet. Purta un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu talpă groasă şi o eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului.
Cândva meditam simplu: „Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea „de ce trebuie să fie aşa?”, mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?
Încarc...
6 voturi